a3

Radu Cosaşu sau „viaţa ca o capodoperă“

Irina Petraş

Scriind altă dată despre „ficţionarii“ săi (cei ţintind o re-melodizare a universului ameninţat să-şi piardă cadenţa umană), spuneam că, pentru personajul lui Cosaşu, „importanţa experienţei de viaţă şi a celei expresive este axiomatică – receptorul seismelor istorice este şi făuritor al lor. Drept urmare, o întreagă epocă este citită dinăuntru, prin lentile adânc umane, nu lozincard, dar nici, ceea ce este esenţial, contra-lozincard. Radu Cosaşu nu polemizează, el pur şi simplu ignoră neomenescul“. Am primit atunci o scrisoare de la domnia sa în care îmi mulţumea mai ales pentru acel: dar nici, ceea ce este esenţial, contra-lozincard. M-a bucurat că se recunoştea într-o atitudine pentru mine fundamentală, aceea a lucidităţii nepărtinitoare, interogativă, dar şi deloc (pre)dispusă la oportunisme.
Radu Cosaşu e printre foarte puţinii scriitori pe mâna cărora merg aproape fără ezitare. S-a întâmplat adesea să-l convoc drept martor autorizat opiniilor mele, să pot spune mai uşor ce cred recurgând şi la cuvintele sale. De pildă, sunt convinsă că să scrii româneşte în tânăra literatură română nu e un handicap – vezi spusa lui Radu Cosaşu: „La râpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original“. Şi nu e cazul să te simţi „pentru asta, nici provincial, nici depeizat“. Sau: pariez pe relativism, deloc grăbită să cad în dramă şi disperare la anunţurile despre crize şi cataclisme. Zice Cosaşu: „Valorile se corijează, se corectează, se răstoarnă, se prăvălesc – toate acestea sunt verbe. Posteritatea e un malaxor care lucrează tot timpul, fără să-i pese de insomniile noastre – strict subiective, acesta e hazul lor“. Ori: ce bine le răspunde rabinul lui Cosaşu demolatorilor la modă în lumea noastră „de năvală“: „«Două greşeli nu trebuie comise. Aceea care consistă în a crede că un mare om n-are niciodată slăbiciuni. Şi aceea care consistă în a conchide că slăbiciunile îl fac să nu mai fie mare.» Vi se pare că acest rabin era lipsit de exigenţă politică faţă de Céline? Sau faţă de Cioran? De Călinescu? De Sadoveanu? Dimpotrivă“. Oroarea mea faţă de mecanismele maniheismului, ale intoleranţei, circumspecţia cu care am privit schimbările de culoare ale intelectualilor noştri imediat după 1989, distanţa pe care am luat-o faţă de cei care împărţeau lumea în negru-smoală şi trandafiriu angelic, după găşti şi cumetrii, toate astea le aflu rezumate net de acelaşi Radu Cosaşu: „…aşa cum n-am putut urî în chip comunist, din cauza binecuvântatelor mele rădăcini mic-burgheze, n-o să urăsc nici în chip anticomunist, fiindcă avem de-a face cu aceeaşi topică săracă…“.
Şi în cartea cea nouă – Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Colecţia Fiction LTD, Iaşi: Editura Polirom, 2016, 352 pagini – am degustat cu delicii tehnica sa de causeur rafinat, dar profund, stilat, solemn cu detaşare, caustic cu discreţie. Cel care mai ţine, încă, la „iluzia supremă a vieţii ca o capodoperă“ are, o spun din nou, impudoarea superbă a unor Elias Canetti sau Alain Bosquet în a-şi demonta viaţa şi cea mai intimă, nepărtinitor şi expresiv, conştient de „caracterul frapant şi indecent al existenţei dezvăluite“. Precizia frazelor sale este uluitoare – bisturiu tranşant, curat, suplu. Dincolo de valoarea de document a prozelor sale, de tentativa de re-luare în stăpânire a propriei biografii, e stăruitoare sugestia forţei cuvântului, a puterii ficţiunii de a ameliora realitatea ignorându-i tabu-urile. Jungla ambiguităţilor este traversată implicat, dar dezinvolt graţie verbului decupat exact pe măsura secvenţei existenţiale. Mohoreala privirii („Nu ai de ce fi prea voios când observi“) este depăşită prin corelaţiile neaşteptate, prin fantezia excepţională a limbajului, dar şi prin descoperirea că natura dinăuntru e mereu mai bogată decât cea din afară. Motoul din Isaac Babel – „O adevărată ficţiune nu seamănă cu viaţa reală. Viaţa – cu toate puterile ei – trebuie să încerce să semene cu o ficţiune adevărată“ – are corespondent în spusele lui Mark Twain, preluate de Tom Clancy: „Diferenţa dintre ficţiune şi realitate este că ficţiunea trebuie să aibă sens“. Ficţionarii lui Radu Cosaşu sunt maeştri ai decupării urmelor de sens din realitate, punând la lucru toate simţurile, inclusiv cel bun şi cel estetic. Jucând mereu pe muchia de cuţit dintre ficţiune şi realitate, Radu Cosaşu încearcă să prindă în cuvintele inventate sensul ascuns al existenţei. Privirea lucidă şi senină, căci înţeleaptă – cu înţelepciunea aceea care ştie să ţină aproape de miezul lucrurilor, fără să se inflameze ori să se tulbure, şi care şi-a asumat, o dată pentru totdeauna, nu doar largul gândurilor, ci şi limitările condiţiei de muritor expresiv („Probabil că nu sunt mai mult, cosmic vorbind, decât un creion băgat într-o ascuţitoare. Mă simt bine ca zoon-creion. Fiind şi dedublat, ca tot creionul, fireşte că sunt şi un bob de cafea râşnit de dimineaţă“) – nu lipseşte nici în noua sa carte. În cele două secţiuni, „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent“ şi „Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii“, au dreptul la cuvânt personaje nenumărate, tot atâţia alteri în stare să disece decenii de existenţă interogativă şi de situare inteligentă faţă cu lumea. Radu Cosaşu şi Oscar Rohrlich, un fiu şi o soţie, ambii inexistenţi, un colonel de securitate şi fiica acestuia, o inexistentă agentă literară, autori de scrisori, toţi ţes împreună vorbe şi păreri, rezultatul fiind o tapiserie fremătătoare a societăţii româneşti, omeneşti. Toate tarele şi toate bunele calităţi ies la iveală, se înfruntă, se contrazic, se împacă provizoriu pe fundalul disputei dintre comunism şi anticomunism, cu onoarea „nereperată“ încă. Termenii apar aproape pagină de pagină (de peste 250 de ori în cele 352 de pagini!), dosarul e instrumentat inteligent, spumos, ironic şi autoironic, cu martori ai acuzării şi ai apărării schimbându-şi fără să ştie argumentele între ei: „Pentru mine, prostia ar fi să fac praf comunismul de pe poziţii anti. Nu pot. Nimic nu e azi mai uşor. În orice caz, după eşecul comunismului se putea găsi ceva mai inteligent decât consumismul“. Se trimite şi la erorile de raportare împrumutate din Vest: într-un „Le Monde recent, i se consacra o pagină întreagă ministrului ceh de Externe, care-i spunea exact aşa ziaristei franceze: «vesticilor, comunismul trăit la noi le e la fel de dificil să-l înţeleagă ca unui congolez o furtună de zăpad㻓.
Acuzaţia fiului inexistent e aproape o profesiune de credinţă a tatălui (existent!): „Cât o să mai exageraţi cu literatura, până când o să trăiţi în nebunia asta, că totul e literatură? Sunteţi, într-adevăr, insuportabil: faceţi din toate literatură şi, simultan, politică! Sunteţi incapabil să înţelegeţi că mai există şi altceva decât literatură şi politică. Sunteţi incapabil să trăiţi şi să gândiţi în afara lor“. Şi: „Îmi scrieţi că în politică nu sunteţi nici pro, nici contra [s.m. I.P.]“. Vocile personajelor inexistente spun adesea, indirect, adevăruri ale acuzatului Radu Cosaşu. Fiul: „nu mă interesează nici Le Monde, nici Le Figaro. Eu am Internetul meu, pe care ştiu că-l dispreţuiţi, ceea ce mi-l face şi mai drag“; „mi-aţi scris într-o zi că nu-i puteţi suferi pe comuniştii care, când îmbătrânesc, devin religioşi“. Soţia inexistentă: „Mi-am adus aminte de şedinţele noastre din ’50, când îi înfieram pe toţi cei care nu ştiau că până şi stâlpii de telegraf fac politică. Sunt întotdeauna intimidată când constat cu câtă încăpăţânare istoria ţine să se repete“; „Trebuia să-l trimiţi – scurt – la cărţile tale şi punct. În afara lor, un scriitor nu dă lămuriri“. Şi dintr-o scrisoare către Oscar R.: „nu cred în reînvierea idealului comunist, dar, marxist vorbind, capitalismul va avea grijă ca în fiecare zi să-l păstreze în memoria eternilor umiliţi şi obidiţi, nici ei deloc inocenţi şi foarte melodramatici, în lumina ultimelor evoluţii ale speciei“.
Seninătatea şi umorul (cineva îl avertizează: „În ultima vreme, parcă ai pierdut ceva din el. Nu e voie, Cosule! Fără haz, «stagnăm şi concret nimic!» – vorba nemuritorului nostru Teodor Mazilu), are dreptate Nicolae Manolescu, nu sunt niciodată uşuratice: „hazul lui nu duce lucrurile în derizoriu. În această privinţă, nu are egal“. El nu vorbeşte „ţeapăn şi vehement“ (precum un personaj din carte), ci calm, preţuind incurile în stare să accentueze o idee, cu o răspicare mlădioasă a frazei, căci nu se legitimează niciodată prin inflexibilă, fanatică ură.