a25

La răscruce de veacuri

Maria Ştefănescu

          Cea mai recentă carte a Marianei Neţ, Once upon Two Cities: A Parallel between New York City and Bucharest by 1900. Champaign, IL: Common Ground Publishing, 2016 (volum publicat în limba engleză, la o editură cu specific de cercetare din SUA), se situează în prelungirea unor mai vechi şi bine-cunoscute preocupări ale autoarei cu privire la istoria socială şi a mentalităţilor. Ceea ce poate să surprindă, în prezentul studiu, este obiectul cercetării: în ce sens, anume, o paralelă între New York şi Bucureşti în perioada cuprinsă între 1865 şi 1914? Anticipând o astfel de întrebare, autoarea precizează deja în prefaţa cărţii că, diferenţele dintre cele două metropole fiind foarte semnificative, intenţia sa nu a fost, în principal, aceea de a oferi o perspectivă comparativă (deşi accentele de acest tip nu lipsesc cu totul din cuprinsul volumului), ci de a urmări drumul, în multe privinţe paralel, pe care cele două oraşe l-au parcurs în perioada modernizării lor. Un drum al schimbării (în direcţia unei tot mai pronunţate urbanizări), dar şi – într-o mare măsură – unul al percepţiei şi reprezentării acestei schimbări. New York-ul şi Bucureştiul reconstituite în cartea Marianei Neţ sunt, în mod programatic, oraşe ale memoriei şi (auto-)reprezentării, metropole ale imaginarului şi ale imaginilor conservate – sau discret retuşate – în ghiduri turistice, îndreptare privind bunele maniere, cărţi poştale sau cărţi de bucate. După cum precizează autoarea însăşi, „această carte nu va descrie felul în care arătau cele două oraşe, ci modul în care se credea îndeobşte că arătau şi modul în care erau înfăţişate. Nu vieţile pe care le-au trăit oamenii, ci acelea pe care au părut că le-au trăit odată ce au fost imortalizaţi în statui publice. Nu cum se purtau locuitorii, ci cum erau îndemnaţi să se poarte. Nu ce anume mâncau, ci ceea ce ar fi putut să mănânce, s-ar fi putut să fi mâncat, trebuie să fi mâncat.“ (Neţ, 2016: XIX; trad. mea).
În bună tradiţie a istoriei sociale, Mariana Neţ se interesează de aspecte ale vieţii cotidiene din New York-ul şi Bucureştiul din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor. De pildă, sunt analizate documente scrise sau vizuale ale vremii care aduc mărturie despre eforturile de modernizare ale celor două metropole: în urma proceselor de urbanizare, igienizare şi estetizare, chipul oraşelor se schimbă. Conştiinţa de sine a locuitorilor, de asemenea. Pe de o parte, sculptura monumentală, ce înfloreşte în epocă atât în New York cât şi în Bucureşti (adeseori finanţată prin subscripţie publică), edifică cu privire la personalităţile care sunt percepute ca emblematice şi exemplare pentru o nouă definire identitară şi pentru deschiderea către progresul modernităţii de tip occidental (oraşul prin excelenţă fiind considerat a fi Parisul) înspre care se îndreaptă ambele metropole. Pe de altă parte, după cum argumentează convingător autoarea, perioada luată în discuţie reprezintă momentul în care se alcătuieşte şi se afirmă, într-o formă suficient de consistentă şi bine definită, identitatea urbană a unei noi pături sociale de mijloc. Un detaliu semnificativ de geografie urbană: introducerea transportului în comun şi a trotuarelor pavate reprezintă, în epocă, „o formă indirectă de consideraţie arătată clasei mijlocii: funcţionarii, micii oameni de afaceri, comercianţii, profesorii etc. sunt cei care se deplasează pe jos sau cu tramvaiul. Elitele sociale folosesc trăsura, iar mai târziu automobilul, în timp ce pătura cea mai săracă nu are încă nicio importanţă în ochii oficialilor publici, altfel decât pentru cauze filantropice“ (Neţ, 2016: 256; trad. mea).
Tradiţiile istorice şi culturale ale celor două oraşe sunt, totuşi, profund diferite: „una este să fi făcut parte din Imperiul Britanic şi să-ţi fi câştigat independenţa cu un secol în urmă şi cu totul altceva să fi fost parte a Imperiului Otoman, obţinându-ţi independenţa chiar în perioada supusă analizei […] Imaginarul rural al atât de multor români a reprezentat încă o piedică în calea urbanizării complete a oraşului“ (Neţ, 2016: xv; trad. mea). Prin urmare, ambianţa sonoră în care trăiesc locuitorii New York-ului şi ai Bucureştiului este şi ea diferită în unele aspecte. În timp ce multe din zgomotele şi armoniile modernităţii coincid (pe de o parte, huruitul tramvaielor, claxoanele automobilelor, feluritele sunete cacofonice generate de proiectele de reconstrucţie urbană etc., pe de altă parte, muzica clasică în diversele sale forme), Bucureştiul conservă, într-o formă specifică, sunetele tipice spaţiului balcanic-oriental (vânzătorii ambulanţi care îşi ’strigă’ marfa pe străzi, tarafele de lăutari etc.), precum şi ecoul discret al unei existenţe patriarhale nu întru totul uitate sau abandonate (clopotele bisericilor, câinii şi păsările curţii, copiii jucându-se pe străzi).
„Mesele zilei şi gătitul“, afirmă Mariana Neţ, „sunt un aspect important al tradiţiei, caracterizând o naţiune, un grup uman. Ambele sunt legate într-un mod complex de imaginea pe care comunitatea doreşte să o proiecteze despre sine şi reprezintă o emblemă posibilă a respectivei comunităţi. […] Atitudinea faţă de bucătărie, aşa cum este ilustrată în cărţile de bucate, reflectă deopotrivă evoluţia societăţii şi evoluţia mentalităţilor“ (Neţ, 2016: XVI; trad. mea). O analiză detaliată a tipurilor de restaurante, dar şi a cărţilor de bucate, preferate în New York la răscrucea dintre veacuri îi permite autoarei să constate că acestea din urmă contribuie nu doar la instrucţia culinară a tinerelor femei, ci şi la întărirea identităţii americane: câtă vreme existau numeroase restaurante în care era servită mâncare cu specific etnic, cărţile de bucate (cu o singură excepţie) nu oferă decât reţete fără culoare etnică, probabil pentru americanul generic din pătura de mijloc care, în procesul de integrare în ţara sa adoptivă, se presupunea că este dispus să renunţe (şi) la specificul gastronomic din patria de origine. Pentru bucureştence, pe de altă parte, cărţile de bucate tipărite nu reprezentau o tradiţie şi, la limită, nici o necesitate: după cum ne informează M. Neţ, reţetele se transmiteau oral sau prin caiete scrise de mână, de la o generaţie la alta. Astfel, atunci când Kogălniceanu şi Negruzzi îşi publică faimoasa carte de bucate, rolul acesteia este mai degrabă unul progresist şi civilizator; „specificaţia din subtitlu[l cărţii] este întru totul relevantă: „Publicată pe cheltuiala şi sub grija unei societăţi care militează pentru progresul şi excelenţa naţiunii române“ (Neţ, 2016: 194; trad. mea). Dacă, însă, „modernizarea prin gătit“ (Neţ, 2016: 195; trad. mea) a Bucureştiului apare incontestabilă, o mulţime de reţete de influenţă occidentală fiind adoptate atât de elite cât şi de clasa de mijloc, conservatorismul culinar rămâne de asemenea o trăsătură a cărţilor de bucate, dar şi a meselor (publice sau private) din capitala României: mâncărurile şi dulciurile de inspiraţie orientală şi balcanică nu sunt abandonate, ci coexistă cu produsele „modernităţii“„, împrumutate din bucătăria franceză sau vieneză.
Prezentarea de faţă nu îşi propune nici pe departe să epuizeze bogăţia fascinantă de informaţie socială şi culturală pe care o oferă cea mai recentă carte a Marianei Neţ. Mai adaug doar că, prilejuind o călătorie în istoria şi imaginarul unor comunităţi aflate la răscruce a veacurilor, dar şi a (re)definirilor identitare, volumul răspunde, întru totul, intenţiilor exprimate de autoare. Dacă empatia faţă de Bucureştiul atât de familiar răzbate uneori din paginile care îi sunt consacrate, edificatoare se dovedeşte şi distanţa analizei atente a New York-ului, de asemenea iubit şi bine cunoscut. Pentru că, într-adevăr, „dacă nu părăseşti Europa [fie şi virtual, devenind cititor al cărţii Marianei Neţ], nu o poţi înţelege“ (Neţ, 2016: 258; trad. mea).