a20
Dreapta, stânga şi Războiul Civil din Spania
Vladimir Tismăneanu
Aniversăm în aceste luni 80 de ani de la începutul Războiului Civil din Spania, considerat de mulţi intelectuali de stânga, inclusiv de influentul istoric Eric Hobsbawm, drept un moment crucial în istoria politică şi morală a secolului XX. Titlul acestui serial trimite deopotrivă la o carte despre istoria Spaniei contemporane, dar şi la filmul lui Guillermo del Toro încununat cu câteva Oscaruri.
Mitul maniheist care opune o tabără ce se situa categoric de partea progresului şi alta iremediabil obscurantistă, este din ce în ce mai disputat. Nu mai vorbesc despre glorificarea Brigăzilor Internaţionale, despre care astăzi ştim că au fost, în mare măsură, instrumentul Cominternului, creat cu scopul principal de a controla armata republicană. Între altele, merită amintită aici lucrarea lui Antony Beevor The Battle for Spain, apărută iniţial în 1982 şi publicată de Penguin Books într-o nouă ediţie, total rescrisă, în 2006. O recomand nu doar lui Petre Roman, prizonier încă al unei imagini idilic-romanţate a Războiului Civil, dar şi unor istorici care perpetuează ideea că în Spania s-a confruntat fascismul cu democraţia, uitând ori minimalizând rolul nefast al lui Stalin şi al uneltelor acestuia. În fapt, în Spania s-a testat pentru prima oară exportul stalinismului sub forma unei „democraţii populare“ in statu nascendi. Voi reveni asupra acestui subiect. Să amintesc doar tulburătoarea carte a lui Sygmunt Stein, Ma guerre d’Espagne: La fin d’un mythe, cu o postfaţă semnată de istoricul Jean-Jacques Marie, apărută la editura Seuil în 2012.
Concluzia lui Beevor merită citată: „Războiul Civil Spaniol a fost adeseori prezentat drept o ciocnire între stânga şi dreapta, însă aceasta este o simplificare distorsionantă. Două alte axe de conflict au apărut atunci: centralismul statal împotriva independenţei regionale şi autoritarismul împotriva libertăţii individuale. Forţele naţionaliste de dreapta erau mult mai coerente, întrucât, cu minore excepţii au combinat trei extreme coezive. Ele erau de dreapta, centraliste şi autoritare în acelaşi timp. Republica, pe de altă parte, a reprezentat un creuzet de incompatibilităţi şi suspiciuni mutuale cu centraliştii şi partizanii autoritarismului, în special comuniştii, în conflict cu regionaliştii şi partizanii spiritului libertar.“
Tot Beevor, într-un eseu in Times Literary Supplement din 11 martie 2005, notează: „Conflictul din Spania nu a fost niciodată o opţiune între democraţia liberală şi fascism… Au fost doar două posibile deznodăminte: o dictatură stalinistă care a izbutit să-şi zdrobească rivalii dinspre stânga, ori regimul crud – reacţionar, militarist şi clerical cu superficialele sale veşminte fasciste pe care a reuşit să-l impună victoria lui Franco. Strigătul libertăţii, spre a nu mai vorbi despre jertfa participanţilor, nu a fost niciodată trădat cu o asemenea lipsă de ruşine. Adevărul a fost într-adevăr prima victimă“. Cât îi priveşte pe cei numiţi „voluntarii internaţionali ai libertăţii“, cum i-a botezat propaganda stalinistă pe membrii Brigăzilor Internaţionale, literatura recentă îi permite istoricului britanic să conchidă că „toţi cei care s-au dus să lupte de partea Republicii pentru cauza libertăţii au fost total înşelaţi (duped)“.
Între istoricii preocupaţi de ce s-a întâmplat în Spania îl amintesc pe Florin Constantiniu pentru care Stalin şi oamenii săi nu doreau de fapt victoria stângii, întrucât ea ar fi creat un socialism „diferit – şi eventual, concurent – celui din URSS şi ar fi permis troţkiştilor spanioli – puternici în Spania – să joace un rol important în Republica victorioasă (…) Andrés Nin, liderul troţkiştilor spanioli, a fost asasinat de oamenii Moscovei“ (vezi Lettre Internationale, toamna 2006). Nu este nevoie să mergi mai departe de cartea lui Orwell Omagiu Cataloniei (Ed. Univers, 1997), pentru a şti că „troţkismul“ lui Andrés Nin şi al Partidului Muncitoresc al Unificării Marxiste (POUM) era o născocire a propagandei comuniste. La vremea respectivă, relaţiile dintre Nin şi Troţki erau practic îngheţate. POUM a fost un partid al stângii antistaliniste, iar militanţii săi au plătit pentru acest lucru, fiind asasinaţi de poliţia secretă controlată de oamenii lui Stalin, între care Ernő Gerő, cel care avea să devină numărul doi în Ungaria lui Rákosi.
Trebuie recunoscut că puţini termeni se pretează la atâtea confuzii semantice precum cei de dreapta şi de stânga. Propagandele totalitare au izbutit să delapideze întregi registre valorice şi semantice şi să-şi anexeze aureole prin nimic justificate. Aceste precizări sunt cu atât mai necesare cu cât istoria veacului XX a fost desfigurată în funcţie de meschine interese partizane. În acest sens, Războiul Civil din Spania, desfăşurat între 1936 şi 1939, este poate exemplul cel mai frapant de siluire a adevărului istoric în numele perpetuării unor mituri demult sleite. Legenda tinde astfel să se substituie cunoaşterii raţionale a faptelor trecutului. Romantismele întârziate vin să cauţioneze penibile întreprinderi hagiografice. Extremismele deceniilor interbelice, roşii sau brune, îşi întind tentaculele spre prezent, generând noi amăgiri şi întreţinând, în chip artificial, vechi resentimente. Scria Orwell: „Unul din cele mai triste rezultate ale acestui război este că m-a învăţat că presa de stânga e tot atât de mincinoasă şi de necinstită ca şi cea de dreapta“.