a21

Hermann Broch

Traducere și prezentare de Ion Vianu 

Hermann Broch (1894-1951) a considerat Moartea lui Vergiliu ca pe o enclavă în interiorul operei sale. Mintea lui cuprinzătoare se orienta către subiecte foarte diverse. Studiile de filosofie şi de fizică l-au îndreptat către  teoria valorilor. În contactul cu Societatea naţiunilor s-a ocupat cu educaţia pentru pace. Mai departe, a fost preocupat, ca şi Canetti, de psihologia maselor. Studiul literaturii contemporane, poezia şi teatrul pe care le-a compus şi, mai ales, opera de romancier îl indică drept unul din spiritele cele mai vii ale epocii în care a trăit.

*

În această diversitate, Moartea lui Vergiliu este o apariţie excepţională. Desigur, ea nu poate fi desprinsă de contextul istoric: în 1937 Broch abandonează scrisul „exoteric“, conştient că literatura pe care o practicase nu mai răspundea momentului. Se hotărăşte să se consacre unei opere „ezoterice“ în perspectiva morţii, supremul mister, spre care conduceau şi lagărele de concentrare „aproape de porţile noastre“. „Aşa am început, scrie Broch, în 1937, aproape împotriva voinţei mele ca pe o afacere privată privind salvarea sufletului, o carte strict ezoterică, Moartea lui Vergiliu“ (Hermann Broch, Autobiographiepsychique, l Arche, 2001, p. 100).
Nu împotriva militantismului social, ci ca o expresie a depăşirii lui prin disperare, anticipând iminenţa Holocaustului (care se confirma, în timp ce vastul şi neaşteptatul proiect al romanului înainta – început la Viena în 1937, romanul Moartea lui Vergiliu avea să fie terminat în 1940 în exilul american şi publicat abia în 1945), într-un fel de agonie, de înfrângere, ce prilejuia o fascinantă contemplare a iminenţii morţii şi a aventurii finale a fiinţei, în cursa spre neant (totodată o contopire cu marele tot), imaginează scriitorul solilocviul unui geniu, poetul Vergiliu, aflat în pragul supremei disoluţii. O cunoscută specialistă a agoniei, Elisabeth Kübler-Ross, avea să vorbească mai târziu despre „moarte ca ultimă etapă a creşterii“ (Elisabeth Kübler-Ross, La mort, dernière étape de la croissance, Éditions du Rocher, 1985). Cu deosebire din acest punct de vedere este monologul vergilian un ceremonial ezoteric care conduce pe myst în imediata vecinătate a iniţierii celei mai înalte: moartea. Aşa cum a explicat (scrisoare adresată dr. K.A. Horst, citată în notă de Aniella Jaffé, Mystik und Grenzen der Erkenntnis, cap 4, nota 3), conceperea dar şi desăvârşirea operei s-au făcut într-o stare de „transă“, de conştiinţă modificată neexplorată de structura mintală puternic raţională a scriitorului.
Broch a explicat în repetate rânduri (de pildă într-o scrisoare către Aldous Huxley, in Hermann Broch, Lettres, Gallimard, 1961, p. 242 ş.urm.) că „romanul“ Moartea lui Vergiliu poate fi considerat în aceeaşi măsură, un poem de cinci sute de pagini sau chiar o piesă muzicală (fragmentele sunt alese din partea a doua a operei, dintre paginile dispuse într-o formă versificată; traducerea s-a făcut după volumul: Hermann Broch, Der Tod des Vergil, Suhrkamp Verlag, 1958, cifrele dintre paranteze indică paginile). Ceea ce este presupus a reda autorul este acel Zerknirschung, cuvânt care poate fi tradus: pocăinţă, sau, mai precis, contriţiune. El descrie „durerea profundă simţită în urma ofensării divinităţii“. (DEX). În acest sens, demersul este propedeutic, împinge pe cititor să procedeze la fel.
Acest exerciţiu de o supremă dificultate a încercat scriitorul să îl redea în solilocviul sub morte al lui Vergiliu.
În acelaşi timp, compunerea vastei opere vrea să răspundă unei sfidări tehnice a compoziţiei literare sau muzicale pe care Broch a explicat-o într-o serie de note postume (Remarques à propos de la Vie de Virgile, in Création littéraire et connaissance, Gallimard, 1966, p. 275). Monologul interior se transmută în lirism… pentru Broch, lirismul singur asigură sinteza dintre sentiment şi înţelegere raţională. „Orice reprezentare epică a realităţii, spune Broch, este confruntată cu chestiunea simultaneităţii, adică trebuie să reprezinte situaţiile unui moment unic într-o succesiune temporală, şi asta fără să lase să scape nici un moment impresia de clipă… astfel, Broch (autorul se exprimă la persoana a 3-a, n.n.) reuşeşte să găsească o cale nouă ducând la rezolvarea simultaneităţii“ (op. cit, p. 279).
Nici o altă operă literară nu ni s-a părut o mai îndrăzneaţă tentativă de-a surprinde căutarea metafizică, în condiţiile liminare ale agoniei. (I. V.)

Frânturi din solilocviul geniului murind

Hermann Broch

Lege şi timp,
generându-se reciproc,
abolindu-se, redându-şi naştere, iar şi iar
întroglindindu-se şi prin asta contemplabile,
lanţ al chipurilor şi contrachipurilor,
închizând în sine timp şi arhetip,
niciunul pe deplin cuprinse, totuşi
devenind tot mai intemporale,
până la ultimul ecou al armoniei
până când, într-un ultim simbol,
se unesc ale morţii şi vieţii,
simbolice realităţi ale sufletului
sălaşul lor, prezentul fără timp şi prin aceasta
legea realizată,
necesitatea.
(106)

cel ce a lăsat în urmă primul portal al groazei
acela a păşit în pridvorul realităţii,
de vreme ce cunoaşterea, descoperindu-se pe sine şi ca pentru întâia dată,
către sine îndreptată,
ridică necesitatea din univers, necesitatea oricărei deveniri,
la rangul de necesitate a propriului sine,
în curatul „acum“ comun universului şi omului,
dobândire inalienabilă a sufletului său,
plutind peste ameninţător-deschisul abis al neantului,
plutind peste orbirea omului;
fiindcă este ţinută în afară, în eterndevenindul „acum“ al interogaţiei,
în eterndevenindul „acum“ al ştiinţei neştiutoare, în
preştiinţa divină a omului,
neştiutoare pentru că întreabă şi trebuie să întrebe,
ştiutoare pentru că vine în întâmpinarea oricărei întrebări,
acordată în chip divin omului şi numai lui de la început,
ca necesitatea umană cea mai intimă
prin care
el mereu trebuie să întrebe cunoaşterea şi
mereu, reînnoit, este interogat de ea
teamă de răspuns este omul, teamă de răspuns este cunoaşterea,
legat de răspundere este omul, legată de om cunoaşterea,
întru sine legate şi temându-se de răspuns,
covârşite de realitatea divină a preştiinţei,
de realitatea extinsă a întrebării cunoscătoare, care
de nici un răspuns pământesc, de nici un adevăr pământesc
nu poate fi atinsă şi totuşi aici
în pământesc i se poate răspunde, trebuie să i se răspundă,
aici este sufletul statornic prins în chemare,
gata de chemare şi deschis cu forţa întru înţelepciunea-i proprie,
întru starea lui de creatură şi extracreatură,
accidental expus amândurora în recunoaşterea legii,
în origine şi scop unit sferelor, om menit a deveni om,
căci în adâncul ştiutor al conştiinţei sale,
este conţinut omul
în adâncul ştiutor
al faptei şi căutării, al voinţei şi gândirii, al visării sale
este deschis nesfârşitei absenţe de hazard, în realul
acestui maxim cuprinzător şi maxim violent,
împrospătător întrutot verosimil simbol al Sinelui său,
în care vrea să se repatrieze şi se repatriază,
pentru a deveni realitate stabilă;
căci „totuşi“ al apelului său,
în care omul este menţinut,
„totuşi-ul“celui încarcerat,
„totuşi-ul“nestinsei lui voinţe de cunoaştere,
atât de tare de cerbice
încât devine mai mare decât nedesăvârşitul pământesc,
crescând în afară peste sine
ca un titanic „totuşi“ al omenirii;
cu adevărat în datoria lui de cunoaştere este omul închis,
şi nimic nu-l poate scoate de acolo,
nimic nu-i îngăduie să iasă de acolo,
iar neputinţa de-a scăpa de eroare,
dispare în faţa
datoriei sustrase întâmplării;
căci astfel este omul, reţinut în carcera nedesăvârşitului pământesc…
(108)

numai în eroare, numai prin eroare
în care este fără putinţă de evadare prizonier,
devine omul, cercetătorul,
cel ce este: cercetător;
căci omul are nevoie de cunoaşterea zadarnicului
să ia asupră-şi spaima, spaima oricărei erori şi,
recunoscând-o, să o guste până la dorinţă,
trebuie să devină miezul însuşi al spaimei
nu spre a se tortura pe sine, ci
pentru ca într-o asemenea recunoaştere a devenirii-în-sine
spaima trebuie înfrântă
căci numai atunci când asta devine posibil
prin poarta de corn a spaimei
ajungi la sine;
pentru aceasta omul este închis – reţinut în spaţiul nesiguranţei
închis – reţinut pentru ca nici o corabie să nu-l mai poată înşela
cu toate că pluteşte în sine ca o barcă pe valuri;
de aceea este închis-reţinut în spaţiile şi contraspaţiile
devenirii de sine,
în spaţiile devenirii de sine,
soartă a sufletului omenesc
aceia în al cărui spate
grelele porţi ale spaimei s-au închis,
aceia ce a ajuns în pridvorul realităţii, şi
nerecunoaşterea îi slujeşte ca bază a cunoaşterii
devine creştere fluidă sufletului său,
interminabil sfârşit sinelui său,
cu toate astea, unitate desfăşurându-se în sine,
deîndată ce eul devine interioritate a sinelui,
statornic curgătoare unitate a unicului,
sieşi interioritate devenit, de el văzută
într- o simultaneitate, putere a prezentului său
toate spaţiile în care este reţinut, întru o unică putere
întru o unică putere a originii,
şi asemenea acesteia
care se piteşte în sine, pentru a fi reţinută de sine,
este în braţele sufletului îmbrăţişată şi totuşi îmbrăţişează sufletul
odihnind în timp şi determinând timpurile
prinsă în legea cunoaşterii şi creând cunoaşterea,
legănându-se în legănătoarea schimbătoare devenire, care singură
este origine a realităţii
atât de uriaş de dincolo de reflectarea unul într-altul a exteriorului şi interiorului
încât plutire şi reţinere, liberare şi încarcerare
fuzionează într-o inseparabilă comună transparenţă,
atât de netrecător necesară
oh, atât de transparentă pe deasupra oricărei mase,
încât în sfera către-sus-desăvârşită,
singură clipita tangibilă singur timpul tangibil,
conştient în amândouă,
reflectat la infinit, oglindit în deschisa
şi de o mai curând proaspătă faţă omenească
înconjurată de soartă
înconjurată de stele
darul încins al iredenţei luminează
Timp etern dezbărat de accident
deschis prin cunoaştere milostivirii în pământesc,
şi milostiv revărsându-se lumina lunii se uniră sferele, pentru veşnicie sferele pământeşti şi cereşti, milostiv ca răsuflarea care trebuie să se întoarcă în piept din spaţiul luminii revărsate a lunii anunţând, cu milostenie, că nu în van s-a săvârşit şi, graţie necesităţii, nici nu se poate săvârşi în van.
(111)

Tu soartă, mergi în fruntea celorlalţi zei,
Ai fost pre-pregătită dinaintea oricărei faceri
Eşti goliciunea străînceputului, credincioasă
Doar ţie, formă care pătrunde totul, rece.
Creaţie şi creator în unul singur
Totodată petrecere şi ştiinţă şi semnificaţie
Goliciunea ta străbate şi zeul şi omul
Porunceşti creaturii.
şi acolo unde porunceşti, zeul se
dezleagă din propria lui nefiinţă şi devine tată
strigând din muţenie numele luminii
din poala mamei primordiale
chemând inseparabilul în numibil
forma din inform.
Tăcerea originară devine cuvânt şi, intonând hărmălaia originară
Sferele cântă cuvântu-ţi.
Dar în vise, o soartă, te retragi, taci în a ta goliciune
Teribil ascunzând totul in dezgolirea ta,
Iar zeul îşi trimite, sfâşiat de raze, în vida boltă a visului, fulgi de cristal.

Nemişcat radiind lumină cuprinse bolta de vis mutele vorbe, le purtă în lipsa de ecou a luminii de pe urmă, şi a fost ca şi cum în ele însele radiaţia ecoului ar fi revenit. Atunci iar cuvântă:

O, soartă sorbită ca visul, rece ca visul,
te arăţi în vise, prin tine „odinioară“ devine mare, în tine odihneşte realitatea,
faci vas creaţiei, prin tine acţiune, prin tine
atemporal; tu nu cunoşti un înainte şi un apoi
tu realitate, tu care eşti.
Ca un val se revarsă devenirea ta, o formă primordială se vălureşte divizat, gravidă de fiinţare între nourii de trăsnet
puternică mută unitate, între noapte şi lumină
creaţie poruncită creaţiei prin tine; dar tu
te prefaci prin vârtejurile devorate
ale şovăirii tale, către lumină năzuieşti? Unde se încrucişează multiplicitatea curentului tău, doar aici desfăşori tu, cea care te odihneşti,
obiectul şi numele adevărului lumesc, unele într-altele unite,
chemate către unitatea în care se oglindesc,

arhetip al adevărului.
forma de vis iese din forma de vis, împletită şi desfăşurată
În vis tu eşti eu, eşti recunoaşterea mea, eşti
născut cu mine ca înger nenăscut
dincolo de întâmplător, radioasă formă universală
devenire recunoscută din fiinţă şi ordine,
formă a eului, ştiinţă a mea.
soartă ce ridici pe zei şi-i nimiceşti,
adevăr infinit sunt în veci cu tine,
eu muritor, nimicitor al zeilor în vise
mă îngrop în mine, plutesc şovăind în puternica ta luminare
sunt prizonier spaţiului zeiesc.
(221)

Inevitabil! Urcatu-m-am pe tine sau
în adâncurile tale m-am prăbuşit?
Abis al formei,
Abis al susului şi josului, abis al visului!
Nimănui nu-i e îngăduit să râdă-n vis
şi nici să moară; priveşte cât de aproape
e râsul morţii, priveşte cât de depărtat
sunt şi unul şi altul de soartă,
că râsul din larma înaltă a morţii n-a învăţat nici un fel de moarte –
o tu soartă , înşelare de sine.
Dar eu, muritorul, eu, obişnuit cu moartea,
Eu, de moarte la râs constrâns, mă ridic sprijinindu-mă
şi nu te cred. Orb visului, prin vis ştiutor
îţi ştiu, soartă, moartea îţi ştiu limita ce ţi-e legiuită, hotar visului, pe care-l refuzi.
O ştii, o voieşti?
Se înnămoleşte la poruncă petrecerea vieţii tale? Sau ascultă
De o voinţă mai înaltă? Se apleacă îndeasupra spinării tale, mai mare ca tine, inevitabil, de neprivit
O altă soartă şi mai departe, mai departe încă
soartă după soartă, ajungând la forma vidă vecină formei vide,
nimicul nicicând tangibil, moarte gravidă
pe care doar hazardul îl plineşte?
Hazard devine orice lege, din cădere n cădere n abis, chiar tu, soartă, sfâşiată
Fulgerată pe tărâmul tău de hazardul sfârşitului;
Dintr-o dată se opreşte creşterea, iar ramura cunoaşterii,
Din trunchi desprinsă, brutal se fărâmiţează în limbă nimicitoare,
Izolată în cuvânt, ordinea, adevărul, comunitatea, unitatea se fac ţăndări,
Solidificate în înjumătăţire, în bălăriile
Sinelui doar aparent real.
Aduci pe lume nedesăvârşitul, rabzi întâmplătorul,
Nesfârşit trebuie forma înţepenită trebuie să suporte dezastrul,
Înjumătăţirea, înşelăciunea, neîndeplinirea de sine, destinului destin, mori de
dezastru, cu mine închis în acelaşi cristal.
Nu vorbea el, visul vorbea, nu gândea el, visul gândea, visa bolta destinului strălucind în vise, visa de-neajunsul, nedepăşibila boltă a luminii rigide,fascinat
de dezastru, imobil prins în vârtejul cristalinei cascade a luminii devenea el însuşi bolta de-neajunsului său suflet. Fără suflare era lumina, fără suflare ronda purtătoare de dezastru,
muritor întru Domnul, fără suflare suflarea.
Şi fără să sufle grăi mai departe visul:
Formă, dacă nu arhetip, muritor muritorului,
muritor zeului, murind în ficţiune,
murind în aparenta unitate a gloatei.
De nesalvat! Chiar dacă jumătatea se minte pe sine ca întreg,
Ar putea să se retragă precipitat în sânul nopţii primitive de altădată, ar putea pe sine
Să se cheme, pe sine totalităţii să i se alăture, nici demnitatea apelului patern, nimic , soartă nu te mântuie din căderea din lume,
De propria ta soartă beat, golit te întorci
Iar lumile nedepăşibile, inexorabil vide în frumuseţe, ţie însuţi bete
Sunt, bete sunt şi morţii,
căci creaţia este mai mult decât formă, creaţia este separare
separare a binelui de rău, ah, doar puterea de separare
este cu adevărat nemuritoare.
Ai chemat tu, care eşti doar formă, pe zeu şi pe om
la adevăr, tu care încredinţându-te separării pe vecie ai umplut forma lumii?
Mi te-ai juruit mie, te-ai alăturat creaţiei?
Insuficient eşti, şi unealtă a răului.
Ziditor de dezastre eşti, tu însuţi dezastrul căruia îi cazi pradă
ah, divinul se istoveşte iar omenescul
rămâne neconsolidat amândurora – operele tale sunt accidente
în mai marele destin, iar cel chemat,
asemeni ţie doar încă formă şi lipsit de nume, este
de-neajunsul, nu se mai adresează nimănui, nu mai
ascultă nici un apel, în visul ce se petrece.
(223)