a7

O lectură frivolă 

Irina Petraş

Nu mă număr printre pasionaţii de jurnale intime şi de corespondenţă privată. Cu toate astea, încerc să-l înţeleg pe Dan C. Mihăilescu, care vorbeşte, la un moment dat, despre folositoarea „frivolitate a biografiilor“, recunoscându-se fascinat de privirea prin gaura cheii pe care o intermediază felurite volume de jurnal, corespondenţă, memorii. Aleg să citesc din această perspectivă „frivolă“ una dintre cărţile sale: Castelul, biblioteca, puşcăria: Trei vămi ale feminităţii exemplare (Bucureşti: Humanitas, 2013, 196 p.). Să spun de la început că, pentru Dan C. Mihăilescu, 1989 chiar a marcat o cotitură, una de stil şi atitudine. Înainte scrisese cărţi academice, foarte bine primite (Premiul de debut al USR, premiul UTC) despre Eminescu, Blaga. După ’89, alege sau este acceptat de o tabără a elitelor. Scrie la revista lui Patapievici, este numărat pe liste selecte alături de Pleşu şi Liiceanu. Îşi descoperă şi îşi exersează cu delicii un stil baroc, colorat, excesiv, care e atât de altfel, de „comercial“, cum zice Manolescu, încât cucereşte. Devine vedetă de televiziune, are de-acum propria moşie, care se numeşte „Omul care aduce cartea“, şi duce mai departe, cu farmec şi dezinvoltură, ştafeta cărţii salvatoare, dată lui, în copilărie, de mama sa. Cele două feţe există succesiv (conservate de bibliotecă) şi, uneori, sunt regăsibile în acelaşi text. De aceea sunt doar parţial de acord cu Andrei Terian, care regretă că „pleziristul capricios îl va substitui treptat pe degustătorul rafinat de literatură“. De altminteri, Dan C. Mihăilescu pariază deschis pe „statutul de artist, de scriitor, al criticului literar“. Pe dreptul său de a fi subiectiv, părtinitor. Când „adevărurile“ nu stau singure în picioare, trece uşor, ca o adiere, pe lângă ele, să nu se prăbuşească edificiul înainte de încheierea depoziţiei. Critica (adică observaţiile cârtitoare) e valabilă şi salutată dacă nu are în vedere lista casei, altminteri e, scurt, idiosincrazie. De aici, stilul plin de „incuri“, de culoare, mereu accidentat şi spectaculos. Fiecare citat, generos, fiecare paranteză, surprinzătoare, avalanşele de sinonime parţiale ori şiragurile de determinante au darul de a prelungi spectacolul critic. Există riscul, nici vorbă, să te năucească, de la o vreme, delicateţurile în exces ale unui stil prea încântat de sine şi de puhoiul de confetti ca să-i iei de tot în serios judecăţile. Însă nu de asta îi pasă cititorului. El vrea să fie fermecat, şi este, să i se dea iluzia participării deştepte la desţelenirea unei chestiuni înalte, şi i se dă din belşug. Forfota lingvistică face bine tuturor. Te simţi în rândul lumii şi în miezul lucrurilor.
Revenind, cartea despre care e vorba în aceste rânduri îşi propune să atragă luarea aminte a cititorului de azi că „într-o Românie (şi-o lume) a deriziunii, mârlăniei şi pustiitorului relativism postmodern, iată că avem cui ne pleca frunţile, cuminte şi recunoscător, cu buna-cuviinţă datorată celor care ne pot fi (ar trebui să ne fie) oricând modele de viaţă…“ Sunt reunite portrete reconstituite din texte confesiv-reflexive (cele mai multe, traduceri) semnate de Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Grupate în trei secţiuni: Trăind regal frumuseţea, plăcerea şi dăruirea de sine, Între jubilaţie şi destrămare, Suferinţa ca împlinire, ele reprezintă „feminitatea încoronată, nobleţea superb, infantil sau parşiv alintată […] cu efecte invariabil seducătoare“; „feminitatea ultragiată, a cărei naturală, inocentă vulnerabilitate se vede călcată în copitele unei istorii bestiale“; „feminitatea spirituală, iniţial etic, apoi afectiv şi civic arhitecturată conform opreliştilor, cruzimilor, aberaţiilor şi malformărilor specifice unei istorii în care omul devenise doar o cifră în statisticile ororii“. Nesăţios al citatului, Dan C. Mihăilescu lasă în prim-plan secvenţele (generoase) decupate din mărturisirile jurnaliere ale acestor femei exemplare, el intervenind ici-colo cu chenare, note, mici comentarii, exclamative ori rapid-panoramice (de văzut neapărat, în secţiunea Jeni Acterian, portretul generaţiei ’27, „romantică în substanţă şi baroc-flamboaiantă în expresivitate“). Citatele servesc, în mare, ideea enunţată în cuvântul-înainte, aceea a plecării frunţilor, „cuminte şi recunoscător“. Distincţia aristocrată, inteligenţa, demnitatea în suferinţă se află toate acolo, în carte, cu argumente bine alese şi cu excelente comentarii (pe care le inventariază atent Angelo Mitchievici, de pildă). Atâta doar că citatul e adesea trădător. Spune-mi ce citezi ca să-ţi spun cine eşti! O anumită ne-slujire a mesajului prezentă de-a lungul cărţii mi-a sugerat o nouă lectură, una întoarsă spre biografia lui Dan C. Mihăilescu. Cu atât mai mult cu cât invitaţia de a o întreprinde este prezentă discret, dar nu şi invizibil, în argument. Ni se spune acolo, pe de-o parte, despre copilul crescut într-o familie modestă, la mahala, martor la spectacole de violenţă domestică, mizerie, grosolănie, şi, pe de altă parte, despre acelaşi băieţel ocrotit de poalele bunicii, printre dantele, păpuşi, şerbeturi, clătite şi gogoşi, deloc deprins cu îndrăznelile băieţilor de vârsta lui, pe care îi urmăreşte, timid, pe după gard. Pe acest fundal, îndemnul mamei de „a scăpa de iad“ cu ajutorul cărţii. Iadul e subminat până în 1989 prin pariul obstinat şi rodnic pe erudiţie. După 1989, copilul de altădată construieşte un alt capitol al romanului familial (în accepţia dată de Marthe Robert, pe urmele lui Freud). El poate accede acum la o apartenenţă nobilă pe cale livrescă. Pătrunzând, prin intermediul jurnalelor şi biografiilor, în intimitatea unor personaje din mai multe puncte de vedere princiare, devine el însuşi un mic prinţ. Se bucură de vecinătatea acestei lumi pe care cărţile i-au deschis-o şi face un pas mai departe: îşi îngăduie mici impertinenţe, ca-n familie. Doar astfel se explică multele citate care, privite dinspre cititorul pregătit să-şi „plece fruntea“, pun în pericol înălţimea staturii evocate. Băieţelul de altădată, slujit şi de verbul rafinatului comentator de carte, se dedă la degustări de bârfe şi picanterii de culise, reţine „cumplita directeţe a verdictelor“ şi se delectează ori de câte ori poate râde discret, alături de aceste distinse femei, de personaje altminteri aproape… mitice. Pentru Andreea Răsuceanu, „cele mai savuroase porţiuni ale cărţii“ sunt cele cu „dezvăluiri din culisele vieţii interioare a «personajelor»“, cu „deducţii rafinate, nu lipsite de simpatie, dar şi de ironie binevoitoare, ori chiar, uneori, de obiectivitate muşcătoare“. Recunosc că, în ce mă priveşte, apelând la perspectiva romanului familial, am citit mai degrabă subiectivitate şi deghizată adeziune, ba chiar o recunoaştere şi o stranie răscumpărare a înjurăturii joase din amintire în maliţiozitatea graţioasă, „frumoasă“, din biografii înalte. Astfel, regina obsedată de frumuseţe e firesc să fie dezgustată de urâţenia femeilor cărora le duce daruri pe „aleea săracilor“ şi poate vorbi despre Marcel Proust, „un omuleţ mai degrabă oribil, dar ale cărui cărţi sunt extraordinar de en vogue“, despre Iorga, „bătrân nebun şi pătimaş“, tot aşa cum multe doamne de la curte i se par idioate, oribile, meschine, hidoase. Regele Ferdinand, devenit Nando, e cam nepriceput şi moale, însă cu mare trecere la femei frumoase, lucru pe care regina i-l trece cu vederea, et pour cause. Admiraţia şi „plecăciunea“ par a nu se teme de detaliile incomode pe care le dezvăluie, cu aceeaşi dezinvoltă gesticulaţie, povestitorul împătimit. Cum altădată îşi mărturisea oroarea de „partizanatul de stânga“, va comenta doar de pe poziţii nobile, de lume cu sânge albastru care nu e drept să fie tulburată de urâţenia celor care n-au avut şansa unor „bătăi cu flori la şosea“. Sub observaţia că, de pildă, Annie Bentoiu manifestă „îngăduinţă înţelegătoare, asimilând înţelept, cu nobilă resemnare şi sobră credinţă, dramele şi meandrele umilitoare ale destinului“, se strecoară şi dezacordul cu complexul de clasă pe care aceasta îl arată într-o împrejurare. Înţelege, mai degrabă, oroarea altei doamne de a trăi pe acelaşi culoar cu fostele slugi sau neplăcerea de a vedea cocioabe acoperite cu paie. Gustă „spiritul de cravaşă“ al Cellei Delavrancea, cu „seducătoare coregrafii dictatoriale“, care se plânge de „jalnicele creaţii ale lui Enescu“, de „suita sătească nocivă“. Ş.a.m.d.
Cred că această lectură dublă, una consimţind la parada exemplarităţilor, alta scoţând la iveală aparteurile neaşteptate ale unor citate mai puţin exemplare, scoate şi mai bine în evidenţă sursa a ceea ce s-a numit, nu o dată, farmecul acestui scriitorinc care crede că „adevărata măsură a unui lucru e dată de statura şi forţa contrariului său“. Sigur, prea mult farmec poate strica. S-ar cere un pic de posomorală ardelenească, provincială. Dar ar mai fi atunci el scriitorincul?