a23

 Imnele Transilvaniei

Constantin Cubleşan

Niciun alt poet de după război, la noi, nu cred că simte istoria vibrând în suflet mai mult şi mai profund decât Ioan Alexandru. Istoria neamului, se-nţelege, a Patriei sale şi mai ales a Transilvaniei. El însuşi coborâtor de pe meleagurile de apus ale ţării, aidoma lui Goga, dar cu un alt mesaj în vers şi cu o altă rostire, la fel de patetică însă. Aşa se face că în poezia sa e evocată nu doar drama unui popor oropsit în veacuri, ci şi freamătul rostului esenţial al fiecărui element fiinţial al satului transilvan (românesc) în care viaţa se scurge după toate legile firii, într-o armonie ancestrală a omului cu lumea ce-l înconjoară şi împreună cu care îşi defineşte identitatea. Pentru poet, patria e reprezentată prin Ţăranii ca şi prin Glasul nostru, prin Lelea Teodosia ca şi prin Stejarul, Plopul, Macul, Teiul etc., apoi Ploaia, Vântul sau Toamna, Vara, Noaptea, Izvorul, Ulciorul, Colinele line, Cocostârcul, Vulturul, Buciumul ş.a., pentru care, pentru fiecare în parte, a dedicat un cântec, numai acestuia. „Dacă am o întristare uneori – se mărturiseşte Ioan Alexandru într-un interviu acordat lui Ioan Pintea, ce figurează în chip de postfaţă la noua ediţie din Imnele Transilvaniei (Cluj-Napoca: Editura Renaşterea, 2015, la împlinirea a 15 ani de la prea timpuria plecare dintre noi a acestuia) – este că nu am reuşit să spun imnul fiecărei creaturi din câte sunt“, căci „totul este vrednic de mărire, de doxologie“. Poezia este laudă, este celebrare a Logosului întrupat în istorie, a chipului creaturilor, de la cea mai umilă floare şi fir de iarbă până la înfăţişarea omului. În acest sens şi defineşte Patria într-un poem cu acelaşi titlu: „Măicuţa mea al cărei sân l-am supt/ S-o laud mult mi-e milă şi ruşine./ Dealul acesta plin de suferinţi/ Ce l-am trudit şi trasu-m-a pe roate,/ Carpaţii noştri de izvoare plini/ Şi râurile câte sunt cu toate.// Luceafărul de ziuă picurat pe bolţi/ Turmele blânde, omul de-omenie/ Plugul şi boul cerului – senin/ Şi graiu-acesta bolnav de vecie“. Versul evocator al lui Ioan Alexandru recompune imaginea satului (natal) într-o frescă de animaţie frustă, cu peisaje primordiale, cu tablouri de tip pastoral, rustice, fără a fi însă idilice, întrucât sunt animate de un dramatism interior, într-o ritualică perspectivă de existenţialitate în care diurnul primeşte reverberaţii cosmice: „Păşunea-i arsă, turmele se-ntorc/ Pe uliţi costelive în poiată/ Găleata-n fundul puţului secat/ Lobeşte ca-ntr-o peşteră de piatră// Clopotu-n turn clipeşte-n răsărit/ Cu fluturi albi în ţară din vecie/ În cimitir bătrânii au văzut/ Crăpat pământul până la sicrie“ (Amintire). Sau: „Cu-ncetul dealurile se aprind/ De umezeală şi miros de oaie/ Când turmele se scutură în univers/ Şi cârtiţele mişcă-n muşuroaie /…/ Şi norii umblă strâmbi pe sub fereşti/ Ca nişte hamuri roase şi sărace/ În care iepele s-au prăpădit/ Supte de mânji şi foame şi scorbace“ (Toamnă). În muzicalitatea versului un rol de seamă îl joacă limbajul ardelenesc, folosit deloc ostentativ, dar cultivat în pitorescul său specific, imprimând o anume coloratură…  neaoşistă rostirii; limbă românească, decantată prin timpi istorici aici, ca stâlp de trăinicie pentru rezistenţa, în faţa intemperiilor vremurilor de restrişte, a seminţiei căreia poetul îi face închinare: „Un singur rost primeşte graiul meu/ Încerc să-l spun din nou mai cu tărie/ Că neamul meu părinţii din părinţi/ Cred în lumină şi în veşnicie// Altfel aici în Apuseni demult/ Ne-am fi uscat sălbatici pe coline/ Şi-n loc de înviere am sluji/ Acelaşi jug de patime străine“ (Lumină).
Cartea Imnele Transilvaniei (1976), urmând Imnelor bucuriei (1973), deschide un vast ciclu imnografic în care provinciile României îşi află reprezentarea poetică, nu într-un discurs encomiastic, declamator, ci într-o poetizare a sensurilor ideatice ale devenirii  lor istorice, a desăvârşirii, a fiinţării neamului (ImneleMoldovei, 1980, Imnele Ţării Româneşti, 1981, Imnele Putnei, 1985, Imnele Maramureşului, 1988, Imnele Sfinţilor martiri Brâncoveanu, 2014, postum, dar şi Imnele iubirii, 1995). Dintre toate acestea, volumul Imnele Transilvaniei se constituie însă, cel mai deplin, în contrapunctica sa, într-un mare şi amplu oratoriu în care vocile corale, solistice, au în fundal rezonanţa gravă a armonicelor solemne, siflate parcă dintr-o orgă de catedrală gotică. Poezia lui Ioan Alexandru e aici plânset şi cântec de leagăn, răbufnire de revoltă şi alint al contemplării meleagurilor natale, mărturisire de sine şi rugă/închinare religioasă. Din aceste pasaje melodice – apropierea de muzică nu este câtuşi de puţin deplasată sau forţată – se desprind, în măreţia lor particulară, figurile unor mari bărbaţi ai neamului, nu doar ardeleni, ci şi din întreaga, frământata zbatere fiinţială românească dintotdeauna: Imnul lui Bogdan Voievodul („Acolo unde-i Patria de oseminte/ A-ntâiului strămoş ce s-a mutat/ Pe cerul sfânt, aducere aminte“), Imnul lui Avram Iancu („Această lampă din vecie trasă/ Că nu-i de-ajuns să rabzi şi să trudeşti/ Când buhele-n mălai se încuibează/ Din pod se cere coasa s-o ridici/ Să fulgere sub cerul din amiază“), Imnul lui Mihai Viteazul („Căci Patria de-acum/ S-a arătat şi drumu-ncremeneşte pe o coastă/Şi licăre departe un cătun,/ Şi mucul candelei într-o fereastră“), Imnul lui Alexandru cel Bun, Imnul lui Mircea cel Bătrân („Şi numai graiul sfânt îl mai încape/ Vin ei din vremi strămoşii se desprind/ De sub ţărâni din fresce şi icoane“), Imnul Voioevodului Gelu („Pe valea Almaşului Gelu/ Voievod cu oastea de pe Mezeş/…/ Apare craiul nou pe cer şi se revarsă/ Carul Mare cu roţile până-n butuci se-mplântă-n ţărna/ Sfintei Transilvanii. Pe caii osteniţi se pun ţoale de lână/ Şi legaţi de porţi mănâncă dintr-un lepedeu otava“), Imnul lui Neagoe Basarab, Imnul lui Sofronie de la Cioara („Părinte/ te străvăd, din sat în sat făclie“), Imnul lui Horia Rex Daciae („Bivolii-n juguri şi oamenii în coarne/ Stau răstigniţi pe dealul transilvan“), dar şi Imnul lui MihaiEminescu, Imnul lui Gheorghe Şincai, Imnul lui Nicolae Bălcescu etc. Verbul e apăsat, rostirea patetică, imaginile sugestiv-colorate.
Lirica de acest fel a lui Ioan Alexandru nu se încadrează aproape deloc în tiparele  consacrate ale odelor. Imnele Transilvaniei sunt toastări de slavă pentru înaintaşi, pentru oamenii ţinuturilor natale, dar au o altfel de strălucire incantatorie. Discursul este marcat de un continuu cuantum de afectivitate, poetul simţindu-se el însuşi ca fiind unul dintre elementele funciare ale acestor meleaguri: „Din Apuseni, din răsărit mă trag/ De pe aceste dealuri transilvane/ Strămoşii mei călcau în univers/ În zilele de iarnă în sumane// Şi vara în izmene foarte largi/ De cânepă sub clopuri cât o roată/ Mâncau bureţi în zilele de post/ Şi pâinea cu cenuşe mestecată“ (Origine). Universul ce se decantează în aceste imne e unul recompus din elementele de rutină ale traiului comun al ţăranilor în matca propriului lor trai de zi cu zi. În aura acestuia şi a frumuseţii unei astfel de libertăţi existenţiale, se proiectează portretele marilor figuri ale eroilor naţionali, pe care poetul îi încadrează în epocile lor, dar şi într-o trăire de continuitate a simţirii până în zilele de-acum: „Asta mi-e-n lume singura menire – declamă poetul – Aducere-aminte strămoşilor sărmani/ Pe fiecare-n parte, eternă pomenire“ (Imnul străbunilor). Într-un astfel de cadru îşi şi vede propria despărţire de lume, rânduindu-şi ritualul înmormântării aidoma păstorului mioritic: „Acolo-n Transilvania în satul meu/ Voi fi purtat de alţii într-o seară/ Şi aşezat pe deal în ţintirim/ Adăugat la neamul de sub ţară.//Să-mi facă petrecanie ca la ţărani/ Şi un bătrân mă spele la fântână/ Mă-nfăşure în pânză de cânepă de-o fi/ Şi o făclie-n mână mi se pună.// Apoi m-aşeze-ntr-un sălaş curat/ Şi preotul din sat mă prohodească/ Şi să se roage toţi câţi vor putea/ Ca ţărna-n pacea ei să mă primească.//Un prapor alb să fie, al Mirelui Hristos/ La casa maicii spânzurat de poartă/ Şi un colac şi un urcior cu grâu,/ Şi un ştergar i-atârne într-o toartă.//Mă pună-n dricul carului cu fân/ Şi înjugaţi doi bivoli din poiată,/ Un om de treabă meargă-n fruntea lor/ Şi satul meu cu-ncetul să-l străbată.//Cădelniţa oprească la fiece răscruci/ Ca din scripturi părintele să spună/ Astfel iubiţii mei din vămi în vămi/ Vom trece-aşa cu bivolii-mpreună.//Copiii din clopotniţă acolo sus/ Să privegheze cum învie satul/ Şi clopotarul pleacă dintre noi/ Pe clopotul cel mare la-Mpăratul“ (Clopotarul).
Modernă prin tocmai fidelitatea cu care păstrează spiritul tradiţiei mesianice transilvănene, poezia lui Ioan Alexandru e un vibrant cuvânt testamentar pentru luare aminte,  într-o conştiinţă naţională actuală, a  românităţii ce s-a născut la sat, în veşnicie.