a14

Profesorul meu

Ovidiu Pecican

Deocamdată, în anul i, informări asidue de specialitate făceam mai cu seamă în biblioteca găzduită de Muzeul de Istorie al Transilvaniei, condus de Hadrian Daicoviciu, unde ţineam şi orele cu el. Deasupra scării spiralate exista o frescă înfăţişând scena în care, jucându-se cu inelul Corvinilor, micul Ioan de Hunedoara s-a lăsat deposedat de el de corbul care se îndepărtează, ţinând podoaba de aur cu însemn nobiliar în cioc. Conform acestei tradiţii raportate de istoricul renascentist de curte Antonio Bonfini, tocmai de la acest corb s-ar trage numele adoptat mai târziu de fiul lui Ioan, Matia Corvin. La primele texte de seminar – un studiu publicat de Daicoviciu împreună cu Aluaş despre „faptul istoric“, o perspectivă epistemologică asupra obiectului nostru de studiu – a fost o îmbulzeală asupra unicului exemplar din revistă de la bibliotecă ce nu s-a repetat ulterior. Colegii mei au înţeles repede că nu trebuie citit totul, tot timpul, de către toţi.
Revelaţia a constituit-o însă cursul de iniţiere în istoria istoriografiei, ţinut de profesorul Pompiliu Teodor. Limbajul lui fluent, elevat, colorat de expresii în engleză (turning point) şi franceză („acest carrefour al civilizaţiei“) ne-a azvârlit brusc într-o intersecţie europeană, la un nivel unde ideaţia devenea pe cât de pasionantă, pe atât de greu de urmărit. Dintr-odată am avut revelaţia că nu era o simplă impresie personală, mai mulţi dintre colegii mei comentând în această direcţie. Cu părul grizonat, elegant ca un consilier aulic, dar comportându-se cu un perfect firesc, „Pompi“, cum i se spunea printre studenţi, a impus instantaneu respectul savantului printre novici.
M-a ridicat pentru un răspuns chiar de la primul seminar, luându-mă pe nepregătite. Ştia, se pare, despre mine de la Mirela Feier, care îl frecventa pe profesorul Sever Trifu de la Engleză, arădean şi el, prieten cu familia Teodor. Îmi făcuse o reclamă pozitivă pe care nu o meritam prin nimic în mod special, dar a fost începutul unei anumite încrederi în mine pe care mai apoi profesorul a avut-o, în grade diferite, de-a lungul timpului, însă neretrăgându-mi-o vreodată.
Obiectul pe care îl preda părea un soi de critică a discursului istoric. Mulţi nu îi observau importanţa majoră în formarea istoricului. Fără a şti cum să citeşti, ce să citeşti, ce să pricepi din ce ai citit, nu puteai merge mai departe cu adevărat, căci istoricul nu are o maşină wellsiană a timpului, cu ajutorul căreia să îşi cunoască direct subiectul şi actanţii. Am priceput imediat, la început intuitiv, ulterior tot mai argumentat, că tipul de cunoaştere predat de profesorul Teodor făcea diferenţa între diletanţi şi istoricii autentici, chiar şi printre posesorii de diplome în domeniu, socotiţi de mulţi drept profesionişti.
Unii istorici pe care îi studiam aveau haruri care nu ţineau atât de partea de cunoaştere, cât de cea vizând spunerea. Cea care îi făcea atractivi şi populari – în sensul succesului, nu al extracţiei sau adresabilităţii joase – era retorica lor, modalitatea discursivă, măiestria frazării şi a compunerii secvenţelor operelor lor. Această învăţătură o socotesc până astăzi crucială, pentru că ea face diferenţa între pozitiviştii joşi, adepţii unei pretinse precizii a reconstituirii istorice (de parcă există aşa ceva, când ai la dispoziţie doar urmele filtrate de timp în mod mai mult sau mai puţin aleatoriu, între care trebuie să faci inferenţe, să dibui), şi posesorii de viziune, care depăşesc colecţionarea de fapte brute şi publicarea de documente, dând un sens mai profund datelor colectate despre trecut, oferindu-i acestuia o arhitectonică. Într-un fel, aceştia din urmă sunt purtătorii de torţe care luminează o epocă, exprimă o anumită sensibilitate şi lasă urme în istoria disciplinei în care se ilustrează. Printre ei voiam să ajung şi eu, acesta, şi nu altul, era lucrul care mă interesa şi mă mai interesează.
Cursurile lui Pompiliu Teodor m-au atras în asemenea măsură, încât mi-am schimbat ideea vag susţinută că m-aş dori arheolog cu aceea că doream să devin expert în viziuni istoriografice, un istoric al istoriografiei eu însumi. Nu regret că, în cele din urmă, mi-am susţinut licenţa în această zonă de interes şi nici că, mai pe urmă, când a devenit posibil, am ales o temă de doctorat în continuitate deplină cu interesul meu de până atunci. Nu cred că poate exista un bun istoric care să ignore dinamica ideilor în interiorul meseriei, să nu-şi pună şi rezolve într-un mod propriu chestiunea autosituării între tendinţe, şcoli şi idei istorice, fără să efectueze o critică scrutătoare a contribuţiilor mai vechi şi mai noi de pe piaţă.

Atmosfera la cursuri era searbădă. Aproape toţi profesorii dictau, având pretenţia să notăm, pe cât posibil, mai tot ce spuneau. Nu exista nicio urmă de spontaneitate la cursuri, poate şi pentru o mai bună supraveghere poliţienească impusă de Partid celor de la catedră, a căror învăţătură nu avea voie să fie niciodată neconformă cu doctrina oficială. Cu siguranţă însă şi pentru că era mai simplu să dictezi decât să improvizezi, să angajezi dialoguri cu studenţii, spirite în principiu libere, să te abţii de la curentul principal pentru o împrospătătoare divagaţie ori să insişti prea mult asupra vreunui punct dintre cele care alcătuiau parcursul întâlnirii.
Eu scriam selectiv. Eram incapabil să mă transform într-o secretară sau o stenografă. Urmăream tonul, vocabularul, gesticulaţia; la unii pentru că era fascinantă – cazul lui Pompiliu Teodor –, la alţii pentru că era clară, deşi săracă în idei. Mergeam conştiincios la cursuri, nu doar pentru că erau obligatorii, şi nu voiam să fiu luat la ochi ca neserios, ci şi pentru că, la urma urmei, pentru asta mă străduisem atâta. Încercam însă, la seminarii, să citesc mai mult şi chiar altceva decât se recomanda neapărat.
La Hasdeu ajunsesem destul de repede, fiindcă într-o zi Pompiliu Teodor mă luase deoparte şi, propunându-mi să îl însoţesc până la poşta din centru, de unde avea de scos un pachet, îmi spusese că, după părerea lui, cu preocupările mele literare şi cu pasiunea mea pentru istorie, aş vădi afinităţi tipologice cu Hasdeu, pe care merita să îl citesc.
Îmi mai promisese, destul de conspirativ, că îmi va aduce un studiu despre Hasdeu semnat de Mircea Eliade, în plină epocă interbelică, de fapt studiul introductiv la marea ediţie în trei volume pe care tânărul universitar de atunci o realizase în anii treizeci pentru a releva monumentalitatea, diversitatea şi, desigur, valoarea clasicului nostru. Complicitatea în a frecventa un autor interzis, precum Eliade, mă surprindea oarecum, din partea distinsului profesor, dar era şi un semn de mare încredere pe care mi-l acorda. Am fost deci fericit să încep să mă interesez de Hasdeu, descoperind un scris pasionant, nervos şi sprinţar, o vervă şi o forţă a asocierilor ştiinţifice demnă de romanele de aventuri, o imaginaţie în ştiinţă de mare cutezanţă şi altitudine. Când, peste câtva timp, profesorul Teodor mi-a propus să lucrez cu el, încă de pe atunci, pentru viitoarea lucrare de licenţă, nu mi-a fost deloc greu să îi răspund afirmativ încă din prima clipă. De aceea, când, în semestrul doi al aceluiaşi prim an de studiu, asistentul lui Protase, profesorul Piso, mi-a sugerat că aş putea să elaborez ceva împreună cu el, în orizontul studiilor clasice, pe un subiect legat de Dacia romană, care m-ar fi plasat direct într-o problematică de istorie universală, m-am derobat politicos, rămânând ferm ancorat în istoria istoriografiei, alături de Pompi.

Când am început să mă interesez tot mai asiduu de analistica româno-slavonă şi de legendele eponime pe care ea le conţinea, de mare ajutor mi-a fost tot profesorul Pompiliu Teodor. El mi-a adus de acasă un extras cam zdrenţuit dintr-o revistă de specialitate interbelică, în care Gh. I. Brătianu, istoricul încă interzis în circuitul public românesc, aborda chestiunea legendelor de întemeiere şi a celor etiologice, de origine, ale românilor. Dintr-odată perspectiva mi s-a lărgit şi a dobândit o anvergură nebănuită.
Până să mă dumiresc bine cu extrasul din Brătianu furnizat de profesorul Teodor, regimul Ceauşescu a decongestionat oarecum neaşteptat tratamentul la care supusese anterior istoriografia naţională din secolul al XIX-lea şi din perioada de până la instaurarea comunismului la cârma ţării. Dornic de noua legitimitate întru spirit naţional, dictatorul renunţase în ultimii ani, treptat, la sloganurile internaţionalist-proletare şi începuse să cultive, mereu mai apăsat, viziunea fastuoasă a unui trecut solemn, eroic, constructor de ţară şi de naţiune, a cărui culminaţie nu putea fi decât Partidul Comunist, care îi lichidase pe făuritorii de istorie naţională din epoca anterioară, şi, desigur, el însuşi, pisc neasemuit de înţelepciune, cârmaci tenace al României spre zări de progres şi de prosperitate etc.
Aşa se face că activistul de partid Valeriu Râpeanu, directorul Editurii Eminescu din Bucureşti, a făcut o treabă mirabilă şi binevenită: a inaugurat o colecţie de carte de istorie, filosofia culturii etc. dedicată recuperării autorilor români de mare prestigiu care până atunci rămăseseră prin fonduri discrete de bibliotecă, departe de privirile indiscrete şi de autodafeuri. Iar prima apariţie din seria acestor cărţi cu coperte cenuşii, de format mare, B5, a fost sinteza excepţională a lui Gh. I. Brătianu despre Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, însoţită de un amplu studiu introductiv scris chiar de iniţiatorul seriei.
Faptul apariţiei acestei cărţi nu anula, în ochii mei, meritul lui Pompi, cum îi spuneam toţi profesorului, de a-mi fi acordat nu doar încredere, căci îmi împrumutase un autor interzis, netemându-se că îl voi trăda la Securitate sau mai ştiu eu pe unde, şi nici pe acela de a fi un istoric de vocaţie, care trecuse peste prudenţă şi grija de sine însuşi, într-un regim politic de suspiciune, numai de dragul de a-şi însoţi un posibil discipol într-o aventură intelectuală şi profesională pe cont propriu. Datorită acestor semne, chiar şi să fi rămas numai atât, tot aş fi socotit pentru restul vieţii că profesorul Teodor este un dascăl de vocaţie, un istoric autentic şi o conştiinţă profesională de mare calibru.

În semestrul al doilea, cursul de istorie medievală a românilor, care începea acum cu epopeea antiotomană şi prohabsburgică a unificatorului de la 1600, îl preda Pompiliu Teodor. După obicei, vorbind într-un tempo rapid, apăsat, închizând ochii şi frazând cu braţele încrucişate şi bărbia sprijinită, ne oferea un stil elevat, presărat cu neologisme şi cu expresii metaforice inspirate. „Pe înălţimile de la Kahlenberg s-a spulberat gloria Porţii otomane“, spunea, de pildă, mai târziu, la cursul de istoria românilor din anul al doilea, referindu-se la împresurarea otomană a Vienei la 1683. „Şi s-a dus gloria lui X cum s-a scurs aurul pe acoperişurile Spaniei“, mai zicea, cu referire precisă la modul nesăbuit în care Habsburgii spanioli au cheltuit aurul Americilor. Şi altele, care ne plăceau, ne fascinau şi ne aminteau de ce Tudor Vianu, analizând stilul scriitorilor români, îi inclusese printre artiştii cuvântului şi pe Bălcescu, şi pe Hasdeu.
Tot cu Pompi făceam un curs special extrem de preţios, după părerea mea: metode moderne de cercetare istoriografică. Pentru cel care voia să devină cercetător şi istoric în toată puterea cuvântului, fără aşa ceva nu se putea. Ne-am familiarizat aici, aceiaşi puţini medievişti, cu metodele cantitative şi cu direcţiile inaugurate şi cultivate de Şcoala Analelor, care pe atunci ne apărea a fi cel mai important fenomen istoriografic postbelic al Europei, fiindcă nu cunoşteam încă dezvoltările altor şcoli naţionale (cea britanică, cea germană, cea italiană şi, de ce nu, cea polonă). Am învăţat lucruri multe şi folositoare la cursul cu pricina şi fără el profilul nostru de specialişti ar fi fost, nu încape îndoială, mult mai precar.

Din asemenea motive, umane şi profesionale, mă socotesc, în bună măsură, în părţile de rezistenţă – câte vor fi fiind – ale modestelor mele contribuţii, un discipol al profesorului Pompiliu Teodor şi unul dintre marii lui admiratori. Memoria lui este mai vie ca oricând în inima mea, iar vivacitatea prezenţei lui în amintirile mele pune, nu o dată, în paranteză circumstanţa plecării lui „dincolo“, menţinându-l nealterat într-o actualitate luminoasă a vieţii mele interioare.