a12

O evocare prin vorbe şi fapte antologice

Ioan-Aurel Pop

Evocarea profesorului Pompiliu Teodor – la opt decenii şi jumătate de la naşterea sa – îmi răscoleşte gânduri de demult, despre întâmplări memorabile care, din păcate, „niciodată n-or să vie iară“. Dacă ar mai fi fost printre noi, Profesorul ne-ar fi spus că „aşa e datul firii“.
Am început în pilde, fiindcă vreau să readuc din amintire câteva episoade revolute, pornind de la anumite expresii favorite ale Dascălului meu.
„Eşti ţara mea!“ Pentru că trăia cu nostalgia sudului Transilvaniei, a locului de naştere de pe Valea Mureşului, când afla că vreunul dintre noi, studenţii, proveneam de la sud de Mureş, Pompiliu Teodor ne spunea că suntem „ţara“ Domniei Sale. Aprecia că sudul Transilvaniei, prin convieţuirea româno-săsească (mai mult paşnică decât tensionată), oferise un model de viaţă temeinică. Spunea de multe ori, în medii informale, că acolo s-a plămădit marea civilizaţie românească, în preajma Braşovului şi a Sibiului (unde au existat comunităţile urbane şi semiurbane din Şchei şi, respectiv, din Mărginime), în Ţara Haţegului şi în Hunedoara, unde s-a conservat cnezimea şi mica nobilime românească, acolo unde s-a afirmat tiparul coresian şi unde s-a născut limba literară, unde se scrisese româneşte, în chip rotacizant, încă din secolul al XV-lea etc. Trebuind să răspund la admitere, la examenul oral, exigenţelor unei teme ca Junimea, am adus vorba şi despre Gheorghe Panu, cu amintirile sale, ori despre Vasile Pogor şi Casa Pogor din Iaşi. M-a întrebat de unde ştiu aceste detalii şi i-am spus că de la profesorii mei braşoveni, de la „Şaguna“ şi din cărţi. I-am indicat şi numele profesorilor şi ale cărţilor. M-a privit admirativ şi mi-a spus că răspunsesem suficient: „Da, acolo se face cu-adevărat şcoală încă de la 1850! Este doar sudul Ardealului!“
„Dumneata confunzi alegoria cu filigoria!“ La primele cursuri, eram cu toţii dezorientaţi, pe de-o parte fiindcă nu puteam scrie tot ce spunea, dezinvolt şi iute, Profesorul şi, pe de alta, fiindcă nu înţelegeam totul, de la nume proprii până la noţiuni de specialitate, unele din sfera istorico-literară. La seminarii, ne mai lumina profesorul Avram Andea, deşi nu uita să precizeze: „Dumneavoastră trebuie să învăţaţi, fiindcă altfel Domnul Profesor vă pică la examen de nu vă vedeţi!“ Într-adevăr, se intra la examen cu mari emoţii, se pica şi, nu de puţine ori, se întâmpla să mai confundăm cauzalitatea de la Polibiu cu cea de la Tucidide. Atunci, îndepărtându-şi ochelarii, ne spunea că nu facem decât să confundăm alegoria cu filigoria. Termenul este transilvan (vine, cred, din maghiară) şi înseamnă chioşc, cerdac, pavilion, pergolă. Cel dăruit cu asemenea expresie se şi vedea, de cele mai multe ori, candidat pentru restanţele din toamnă.
„Atunci vom şti la câte bate ceasul!“ Se întâmpla că ne chema, pe aceia pe care-i lua sub oblăduirea Domniei Sale, la cabinet, ca să ne urmărească evoluţia, pregătirea, lucrările de diplomă. Ne întreba cât şi cum citisem din ceea ce ne indicase cu o săptămână-două în urmă, ne punea întrebări simple ori subtile, după caz. Dacă nu era foarte mulţumit, mai indica vreo două cărţi de citit, pentru un timp limitat, şi aştepta reacţia. Un coleg, la un moment dat, a primit să citească şi să comenteze istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, de Nicolae Iorga, în două volume, fără să ştie ce-l aşteaptă, nici cât de mare era cartea şi nici ce cuprindea exact. Profesorul l-a privit lung şi i-a spus: „Citeşte şi vino peste o săptămână să povestim; atunci vom şti la câte bate ceasul!“ Iar dacă ceasul nu bătea bine, studentul afla, cu blândeţe, că nu este făcut pentru istorie medievală şi premodernă şi că trebuie să-şi aleagă altă specializare.
„Marfă proastă!“ I se întâmpla dascălului nostru, ca oricui, să mizeze şi pe studenţi care nu confirmau, aşa cum, uneori, nu-i putea recunoaşte pe cei buni şi oneşti. Lucra câteodată, luni întregi şi ani buni, cu tineri ambiţioşi şi tenace, plini de zel, asidui cititori de cărţi şi articole, părând adevăraţi perfecţionişti. Venea câte unul zilnic la birou, îl căuta pe profesor, îi făcea chiar mici servicii, îl măgulea şi îl lăuda permanent, aprobându-i, cu efuziune şi cu umilinţă, fiecare vorbă şi fiecare gest. Asta până la atingerea scopului urmărit, după care urma crunta dezamăgire, fiindcă persoana respectivă îşi arăta adevărata faţă profitoare, lipsită de scrupule, arogantă şi mărginită. Atunci venea judecata aspră, fără alte urmări, de regulă, a Profesorului, despre respectivul Uriah Heep: „Acesta e marfă proastă! Nu ştie ce înseamnă Universitatea!“
„Napoleon fugea prea repede!“ Uneori, tineri şi prea entuziaşti, dar incapabili să ne autoapreciem, ne apucam de teme îndrăzneţe, de eseuri istorice, de imaginarul colectiv şi de mentalităţi, de comentarii pe marginea vreunei mari personalităţi istorice şi eram nerăbdători să ne prezentăm la Cercul de istorie medie „Nicolae Bălcescu“ producţiile. Şedinţele de cerc se derulau pe-atunci în prezenţa Profesorului, care ne învăţa cum să comentăm o lucrare, cum s-o receptăm, cum s-o comparăm cu altele, după ce ne învăţase, cu răbdare, cum s-o facem. Pompiliu Teodor a modernizat, ca nimeni altul din generaţia sa, câmpul cercetării istorice, introducând modalităţi noi de abordare a trecutului, discipline noi, accente venite din câmpul inovaţiilor occidentale etc. Dar observa repede când voiam „să punem carul înaintea boilor“ şi intervenea cu îndemnuri moderatoare. Ca să ne determine să facem ceea ce se cuvenea la stadiul la care ne aflam noi, să nu ne depăşim posibilităţile, să nu devenim ridicoli şi să nu ardem, fără folos, etape, ne spunea vorba aceasta, despre Napoleon care fugise prin viaţă prea repede şi murise la cincizeci de ani. Dar nu uita să adauge că împăratul lăsase totuşi, în „fuga“ sa, „ceva“ în urmă.
„Est modus în rebus.“ Profesorul nu era formalist, nu respingea de plano extravaganţele şi nici nu se cantona în forme şi formule. Dimpotrivă, înţelegea înnoirile, le încuraja şi, câteodată, se şi bucura de încălcarea regulilor prost făcute. Totuşi, iubea rânduiala şi aşezarea, adică lucrul făcut cu temei. De la Domnia Sa am învăţat că nici nu este nevoie mereu de „bună cuviinţă“, ci doar de „cuviinţă“, în multe împrejurări din viaţă. Cu alte cuvinte, lucrurile se cereau făcute după cuviinţă, rezultată din datul firii şi din educaţie. Odată, fiind împreună în acelaşi birou, pe Napoca 11, în aripa din faţă, unde fusese ultima locuinţă a lui Silviu Dragomir, după revenirea sa din închisoare, băgasem de seamă că Profesorul nu era în apele sale. Şi tocmai atunci, în manieră cam zgomotoasă, un student îşi făcu apariţia, spunând, după un salut imperceptibil: „Îl caut pe domnul Avram Andea!“ Pompiliu Teodor i-a spus că nu există un astfel de domn acolo, l-a invitat să iasă şi să intre din nou. Studentul, nedumerit, s-a conformat şi, înainte să mai spună ceva, s-a văzut astfel admonestat: „Ascultă, domnule, când se intră într-o încăpere cu oameni, salutul trebuie să se audă clar, iar când se intră într-o catedră universitară, formula de apelare nu este domnul X, ci domnul profesor X!“ După aceasta, studentul a aflat unde şi când putea fi găsit domnul profesor Andea, a bâiguit scuze şi a ieşit repede, încurcat, jenat, tulburat. Iar mie, stânjenit şi eu un pic de situaţie, Profesorul mi-a spus că tinerii trebuie învăţaţi cum să se adreseze, că la Viena, dacă te interesezi la Arhive de un specialist care e doctor în istorie şi nu foloseşti formula „doctor“, nu-ţi spune nimeni unde se află etc. Aveam, peste ani, să constat pe pielea mea acest lucru (la Haus-, Hof- und Staatsarchiv din Minoritenplatz de la Viena) şi să-mi aduc aminte de ceea ce-mi spusese, demult, cu înţelepciune, Pompiliu Teodor. Apoi, cu ocazia aceleiaşi întâmplări, şi-a amintit de Silviu Dragomir, „un mare domn“, şi m-a îndemnat să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să mi-l închipui pe marele istoric şi ministru, numit de către studenţi, la facultate, „domnul Dragomir“ în loc de „domnul profesor“. După aceste lungi divagaţii, după evocarea altor amintiri, a revenit la studentul cu pricina şi mi-a spus: „L-am învăţat numai ceea ce trebuia, de-acum se cuvine să ştie că este rânduială şi măsură în toate sau, cum ziceau latinii, est modus in rebus“.

Erau pe atunci alte vremuri, alţi studenţi şi alţi profesori. Profesorii prinseseră copilării şi părţi din tinereţile lor în România interbelică, trăiseră obsesia Marii Uniri, citiseră ediţia princeps din Poemele luminii, ale lui Blaga, fuseseră colegi cu Blaga, avuseseră în case portretul regelui Ferdinand Întregitorul şi câte altele! Le datorez profesorilor mei toată formaţia de specialitate, dar şi mare parte din conduita de viaţă, din felul de a înţelege Universitatea, cercetarea şi exigenţele „meseriei de istoric“. Dar Profesorului Pompiliu Teodor îi datorez mult mai mult. Domnia Sa a fost cel dintâi, la admitere, care m-a chemat pe coridor să-mi dezvăluie că „de la toamnă vom lucra împreună“. I-am spus de anul de armată care urma şi mi-a răspuns că rămâne invitaţia pentru anul următor. Era o invitaţie care nu admitea replică sau timp de gândire. Îmi amintesc cum, la începutul anului I, la Institutul de Studii Clasice (în clădirea Muzeului Naţional de Istoria Transilvaniei), printre sarcofage romane, nu departe de bustul lui Decebal, profesorul Hadrian Daicoviciu m-a întrebat dacă nu doream să urmez specializarea în istorie veche şi arheologie. Măgulit, i-am spus că îi promisesem profesorului Teodor să merg la Medie. S-a oprit şi mi-a spus, cu generozitate, fără urmă de ironie: „Eşti pe mâini bune, tinere! Pompiliu Teodor este o somitate în domeniul său. Mult succes!“
Aşa, am făcut specializarea în studii medievale, sfătuit de Profesorul Pompiliu Teodor. Mai întâi, ştiindu-mi afinităţile braşovene, m-a îndemnat să cercetez cronicile româneşti ale Şcheilor, ceea ce am şi făcut, în arhivele şi bibliotecile clujene mai întâi, apoi în cele braşovene şi bucureştene. Ca să pot ajunge la unul dintre manuscrise, Codex Kretzulescus, aflat în biblioteca personală a profesorului (ajuns apoi academician) Virgil Cândea, m-a trimis la Bucureşti, unde am avut emoţionante convorbiri cu acest mare savant, orientalist, specializat în literatură istorică veche, în istoria culturii secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Am avut privilegiul să stau în impresionanta bibliotecă a cărturarului şi să mă delectez cu manuscrise şi cărţi unice. Atunci am admirat primele codice miscelanee din viaţa mea. Tocmai avusesem de citit Stolnicul între contemporani şi mă iluminasem cu atmosfera culturală sud-est-europeană din anii 1650-1700. În vreme ce lucram la licenţă, tot profesorul Teodor mi-a schimbat destinul, spunându-mi că secolul al XVIII-lea avea deja destui cercetători, dar că Evul Mediu propriu-zis era în suferinţă. Ştiind că făcusem latină serioasă în liceu, m-a îndemnat să urmez cursurile de paleografie latină şi de limba izvoarelor ale profesorului Sigismund Jakó, om de probitate şi de autoritate excepţională. Era cunoscut în mediile româneşti pentru contribuţiile sale deosebite la Documente privind istoria României (devenite apoi Documenta Romaniae Historica) şi pentru cartea, valabilă şi acum, Scrierea latină în Evul Mediu (scrisă în colaborare cu Radu Manolescu, de la Universitatea din Bucureşti). Tot profesorului Teodor îi datorez cunoştinţa cu alţi medievişti de prestigiu, care mi-au marcat pregătirea şi mi-au format specialitatea. Unul a fost Aurel Răduţiu, de la care am învăţat ce rol au interferenţele dintre istorie şi filologie (limbă) şi cum se scrie o recenzie; altul a fost Konrad Gündisch – stabilit între timp în Germania –, cu care am rămas prieten şi care m-a dumirit cu documentele săseşti, cu paralela între cnezi şi juzi, cu marele rol al civilizaţiei urbane săseşti în evoluţia Transilvaniei. Pompiliu Teodor m-a trimis pentru întâia dată la profesorul Şerban Papacostea, la Bucureşti, ca să înţeleg rolul documentelor latine pentru descifrarea trecutului românilor transilvani şi extracarpatici. Mergeam toată noaptea cu trenul, la clasa a II-a, de la Cluj la Bucureşti, şi, pe la 6:30-7:00 dimineaţa, eram pe Caragea Vodă nr. 19, la casa profesorului Papacostea. Prima întrebare era: „Ce face Pompi?“ Apoi procedam pe îndelete, lângă aburul cafelei, la descifrarea şi comentarea textelor latineşti. Aceeaşi revelaţie de înaltă cunoaştere am avut-o atunci când profesorul Pompiliu Teodor m-a dus la academicianul David Prodan, mai întâi în biroul acestuia din noua clădire a Bibliotecii Academiei şi apoi la modesta locuinţă a marelui istoric, de pe strada Mică. Vizitele şi discuţiile cu David Prodan au fost apoi nenumărate şi pe toate le datorez recomandărilor şi mijlocirii profesorului meu, fiindcă marele istoric al Iluminismului nu mai preda. Fusese îndepărtat încă de prin 1962 de la catedră. Academicianul Prodan mi-a cerut să mă ocup de elitele româneşti medievale (mai ales de cnezime), rămase aproape necunoscute. Domnia Sa dezvelise, cu atâta har, istoria „muncii tăcute“, fiindcă se ocupase – şi avea s-o mai facă încă – de iobăgie, din secolul al XIII-lea până la 1848. Cine să se mai ocupe de soarta ţărănimii româneşti transilvane după cercetările lui David Prodan, ilustrate prin multe tomuri, de sute de pagini fiecare?
Prin Pompiliu Teodor, i-am cunoscut pe marii dascăli şi cercetători care mai erau în viaţă, pe scriitorii şi artiştii Clujului şi ai ţării, de la Mircea Zaciu la Alexandru Căprariu, de la Augustin Buzura şi Adrian Marino până la Dumitru Ghişe sau Şerban Polverejan, de la Ion Vlad la Octavian Şchiau. Avea un mare respect pentru creaţia intelectuală şi pentru creatorii de valori spirituale. Înţelegea şi preţuia egal ambele biserici româneşti – ortodoxă, căreia îi aparţinea – şi greco-catolică –, inspirându-ne respect pentru rolul bisericii în propăşirea culturală a românilor. Mi-a vorbit odată despre universul prozei lui Ion Agârbiceanu, plasat pe linia Slavici-Rebreanu-Pavel Dan, încât am avut înaintea ochilor toată icoana satului românesc ardelean de odinioară. Pe Inochentie Micu-Klein şi pe Samuil Micu – căruia i-a închinat cea mai amplă monografie din cultura românească – îi preţuia ca pe nişte fondatori de direcţii naţionale de evoluţie.
Nu vorbea cu studenţii decât de bine despre colegii săi, adică despre profesori. Vag, după ce ajunsesem asistent, mi-a spus discret despre anumite neînţelegeri – unele deja notorii – dintre Constantin Daicoviciu şi David Prodan, dintre David Prodan şi Ştefan Pascu, cu toţii academicieni, ori despre altele. Nici Domnia Sa nu avea cele mai bune raporturi cu toţi profesorii catedrei, dar lucrurile acestea nu răzbăteau aproape niciodată în afară. Ca să motiveze, cu o vorbă populară, astfel de atitudine, obişnuia să spună: „Nu facem ciorobor!“ Termenul de ciorobor este transilvan şi se găseşte în Ţiganiada lui Budai-Deleanu, cu sensul de ceartă, ciorovăială, dispută. Ţinea ca Universitatea să fie deasupra măruntelor mizerii umane, să fie un exemplu de armonie superioară, de comuniune întru idealul educaţiei şi instruirii.
Profesorul Pompiliu Teodor a fost pentru mine un părinte spiritual şi un univers de viaţă. Prin el am cunoscut ce este istoria ca realitate şi ca disciplină, ce înseamnă respectul pentru trecut şi cum se manifestă dragostea de ţară şi de neam, în contextul general-uman, al iubirii de oameni şi de popoare. Nu mi-a spus numai despre părţile bune ale vieţii şi nici nu mi s-a revelat doar ca un mare dascăl şi model de urmat, ci ca om. El mi-a spus cel dintâi, pe îndelete, ce înţelegeau romanii prim maxima: „Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu socotesc străin de mine“. A avut o viaţă zbuciumată, în carieră şi în familie, fiind mereu în căutarea echilibrului care se lăsa greu găsit. Şi-a început greu cariera universitară, fiind urmărit şi prigonit de autorităţile comuniste pentru trecutul „burghez“. A găzduit aproape permanent rude apropiate şi îndepărtate, care au găsit adăpost sub acoperişul său. Şi-a primit mereu, cu generozitate, studenţii şi emulii, acasă ori la birou. Avea o cohortă de elevi, admiratori, prieteni, colegi, care îl urmau, îl ajutau, îl căutau, uneori prea des. Nu ocolea şi nu evita pe nimeni. A creat şcoală istorică, fiindcă a ştiut să comunice cu omenie, cu îmbietoare căldură şi cu mare profesionalism. Poate că a mai obosit din când în când, mai ales spre finalul vieţii. A avut şi dezamăgiri, a făcut şi aprecieri pripite, a revenit, a regretat, fiindcă aşa este viaţa. Unii nu l-au apreciat, iar alţii nu l-au înţeles niciodată, deşi au profitat de generozitatea sa. Alteori, prost sfătuit, şi-a îndreptat generozitatea spre oameni care nu o meritau. Spre final, când era măcinat deja de boală, am avut o discuţie cu Domnia Sa în acest sens şi era conştient de multe. Luat cu viaţa, nu i-am putut fi alături mereu, în anii săi din urmă, şi regret acest lucru. Ne-am revăzut însă zilnic, din nou, prin 2000-2001, ori de câte ori era la Cluj, dimineaţa devreme, la Institut, lângă cafeaua de dimineaţă, depănând amintiri, făcând planuri, exprimând regrete pentru ceea ce nu fusese, dar ar fi putut să fie. Îşi aducea aminte versurile lui Goga: „Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie“.
Profesorul Pompiliu Teodor m-a învăţat de ce trebuie să preţuiesc Universitatea, ca fiind cea mai înaltă instituţie a ţării şi a lumii. Ca să devin asistent universitar, atunci când nu mai speram (fiindcă, după mai bine de trei ani în învăţământul secundar, dădusem un concurs care nu era validat de minister), a intervenit, împreună cu profesorul Marcel Ştirban, la un cunoscut originar din Turda, pe atunci înalt funcţionar la Bucureşti. Acesta – am aflat pe căi ocolite – introdusese la semnat în ceasul din urmă actul de recunoaştere a concursului meu. Atunci, Profesorul mi-a spus: „Ai de-acum asigurată cea mai frumoasă şi mai onorantă profesie din lume şi lucrezi în cea mai prestigioasă instituţie posibilă – Universitatea“. Mi-a arătat un text al lui G. Călinescu, în care marele istoric literar spunea că cei mai buni specialişti, din toate domeniile, ai unei naţiuni trebuiau să fie profesori, fiindcă numai aşa se puteau pregăti bine noile generaţii.
Îi datorez, astfel, Profesorului formarea mea ca medievist şi ca om, respectul pentru meseria de istoric şi pentru instituţia numită Universitate. Ce puteam să obţin mai mult? De aceea, preţuind dincolo de cuvinte privilegiul de a-i fi fost în preajmă, pot spune, ca anticii: Et in Arcadia ego! sau „L-am cunoscut şi eu pe Pompiliu Teodor!“

Cluj-Napoca, 23 mai 2015