a7

Ataşament

Florence Noiville

Marie
„Tornada blondă“. Când foloseşti expresia asta, vrei să sugerezi că ceva din afară te-a luat pe sus. Uragan, ciclon, maree: un accident climatic grav şi neprevăzut ar fi atentat la virtutea ta de om respectabil de cincizeci de ani.
Vei reveni des asupra imaginii reprezentând cutremurul împotriva căruia tu nu aveai nicio putere.
Era tocmai caracteristica poveştii noastre. Nimeni în fond nu i se putea opune, nu putea face nimic.

Anna
Îmi revine acum în cap fraza bunicului aşa cum mi-a fost repetată de Suzanne. „Zicea că un prim amant matur era mai bun decât un papă-lapte fără trecut.“
Nu cumva el a fost singurul care a ştiut să relativizeze ceea ce toată lumea prezenta ca pe o catastrofă?

Marie
În anturajul meu, numai tata mi-a dat impresia că nu sunt complet nebună.
Graţie lui, am învăţat să mă feresc de cei care nu văd decât dezastru în jurul lor.
Înainte de a muri, tata mi-a spus ceva de genul: „Să fii perfect integrat într-o societate bolnavă nu e o dovadă de sănătate“.

Anna
Bunicul şi H. … Sunt tentată să cred că aceşti doi „taţi“ au schimbat-o pe mama. Au ajutat-o să devină femeia pe care am cunoscut-o eu, cea care lua viaţa aşa cum este ea, cu bizareriile şi imperfecţiunile ei. „Intrare disperată, ieşire veselă.“ Iată o frază care i se potriveşte bine mamei.

Marie
Chiar şi azi, după douăzeci şi cinci de ani, mi se ţine acelaşi discurs: „Ce oroare! ce eroare!“ Ca şi cum asupra oricărei transgresiuni ar apăsa o taxă psihică niciodată achitată. Tu înţelegi oare ce anume trebuie ispăşit la infinit?

Anna
Să iei în filaj o umbră. Bizară acţiune, dacă stau să mă gândesc. Dar am continuat. Graţie Juliei, am întâlnit-o pe Stefa, fosta prietenă a mamei – martor privilegiat, aflat în prima lojă pe vremea clasei a unsprezecea. Stefa nu mi-a spus totuşi nimic. Era evident că nu voia sa audă de povestea asta. Tăcerile ei aveau aerul să spună: „De ce să revenim la anomalia asta? Nu crezi că-ţi baţi prea mult capul? Este foarte rău să te focalizezi pe o idee. Să despici firul în patru“.

Anna
După ce-am ascultat-o pe Suzanne, primul reflex a fost să merg să caut Lolita în biblioteca din camera bleu.

„Lolita, lumina vieţii mele, focul trupului meu. Păcatul meu, sufletul meu. Lo-lii-ta.“
Observ că în afară de titlul şi de începutul acesta, mai puţin se vorbeşte de Lolita decât de Humbert Humbert (H. H.) pe tot parcursul cărţii. Aceeaşi chestie şi în l’Enchanteur, lunga nuvelă de la sfârşitul anilor 1930. „Ce explicaţie mi-aş putea găsi?“ se întreabă bărbatul care vorbeşte încă de la prima pagina. Şi ceva mai încolo: „Să fi fost oare concupiscenţă chinul pe care-l simţea când o devora din ochi, înnebunit de figura ei aprinsă, de perfecţiunea fiecăruia dintre gesturile ei? Sau să fi fost angoasa care-i însoţea totdeauna plăcerea lui goală de a extrage ceva din frumuseţe, de a o imobiliza câteva secunde? De ce neapărat să vrei să înţelegi?“
Decepţie. Speram să găsesc cheia în opera lui Nabokov. Dar observ că dacă tema pasiunii unui bărbat matur pentru o fată tânără îi traversează într-adevăr întreagă operă, ea se prezintă totdeauna din punctul de vedere masculin.
Chin, dorinţă, frumuseţe imobilă… Cuvinte pe care aş vrea să le agit, apoi să le arunc în aer ca să cadă în altă formaţie. Să lumineze psihicul ei. Aş vrea s-o înţeleg pe Lolita from the inside.

Marie
Nabokov era obsedat de fetele de doisprezece ani.
Poe s-a căsătorit cu verişoara lui, Virginia, care avea treisprezece ani la nunta lor.
Lui Bellow nu-i plăceau decât femeile care erau de vârsta studentelor.
Între Gombrowicz şi Rita, soţia lui, erau treizeci şi doi de ani diferenţă.
Între Borges şi Maria Kodama, treizeci şi opt…

          Scriitorii sunt cumva nişte perverşi, victime, decadenţi, esteţi, pornografi, excentrici, răpitori, macho, hedonişti, profitori, brute sexuale, idealişti, animale, monştri, eroi, nebuni…?
Şi ele? Femeile?

Marie
„Într-o zi o să pun în scris povestea noastră.“ Ţi-am spus asta în glumă. Sau aproape. Voiam să înţeleg ce este cu ataşamentul acesta. Să mi-l explic mie însemi. Să rescriu Lolita din punct de vedere feminin.
„Dacă vrei să scrii despre, trebuie să mergi până la capăt“, mi-ai spus atunci. Era prima dată când îmi dădeai un sfat. De data asta nu proful vorbea, ci scriitorul cunoscut care devenisei între timp.
„Uite ce-ţi sugerez: fără docilitate, fără modestie. Uit-o pe fata bine educată. Fii imorală, trufaşă, arogantă, dezagreabilă. Îndrăzneşte impoliteţea absolută.
Dar rămâi şi cea care eşti tu, delicată, narcisică, hipersensibilă, egocentrică, fantezistă, provocatoare. Nu-ţi fie teamă să ieşi din tipar. Alege viaţa. Viaţa vie.
Şi nu-l uita pe Baudelaire: «Adevăratele cărţi sunt imorale. Toate literatură vine din păcat».
Sfatul meu ţi se pare paradoxal? Nesănătos? Consultă orice biografie de scriitor. Arta nu este opera unor încântători politicoşi, ci a unor fiinţe tragice. Desigur, se pot scrie romane şi în altă manieră, dar…“

Anna
Am înţeles că Suzanne n-o să-mi spună cum se numea H. Am înţeles din felul cum a ridicat din sprâncene. Care însemna „destul“. Nu câştig nimic scormonind în trecut. A părăsit încăperea şi a revenit câteva minute mai târziu cu un caiet în mână.

„Poftim… Iată câteva pagini pe care le-am scris pe vremea aceea. Îţi vor permite să-ţi faci o idee de cum am îndurat eu totul.“ Felul în care a închis uşa era un punct final pus conversaţiei noastre.

M-am afundat în scrisul mărunt şi ascuţit.

„Era aproape încă o copilă, pentru mama ei cel puţin. Fluture ieşind din crisalidă, se dezvolta, înflorea, frumoasă, vie, fragilă. Părul lung, blond şi mătăsos îi cădea pe spate. Uneori îl împletea în cozi de fetiţă. Ochii ei albaştri, candizi, se umbreau de o melancolie inerentă vârstei. Nu era lipicioasă, refuza mângâierile şi drăgălăşeniile – la şaptesprezece ani vrei să pari detaşat.
Sârguincioasă, la liceu era o elevă strălucită, făcea călărie, înota ca o sirenă. Mai afectuoasă cu caii decât cu oamenii, avea cu ei o înţelegere complice. Ce mai, era un copil care-i face fericiţi pe părinţi.
Prin privirea ei secretă nu trecea nimic. Nu făcea mărturisiri, poate vreunei prietene, dar prieteniile ei erau rare, exclusive, bine alese. În această perioadă părea gânditoare, zbuciumată chiar. Întâmplarea a făcut să dau peste o scrisoare lăsată de ea – act ratat? Era semnată de profesorul ei de literatură. Nu se spunea lucrurilor pe nume, dar erau evidente, o femeie nu se poate înşela…“

Suzanne îşi exprima apoi furia şi spunea că vede povestea asta ca pe „o murdărie“. Dar probabil că i se terminase cerneala.

Anna
Freud gândea că ne reinventăm poveştile de-a lungul întregii noastre vieţi. Neuroştiinţa confirmă această intuiţie. Ceea ce ne rememorăm nu este amintirea originală, ci cea care era când ne-am amintit ultima dată de ea. Memoria este un act ce ţine de imaginaţie. Recreăm trecutul. Ca să visăm mai bine viitorul?

Marie
Eram ca Ianus. Un corp cu două feţe. Aşa de bine ataşaţi unul de altul că nodul devenise imposibil de desfăcut. Niciunul dintre noi nu şi-o dorea.

Totuşi, luasem hotărârea să te părăsesc. O hotărâre… raţională. Discursurile celorlalţi sfârşiseră prin a impresiona? Sau poate era vorba de timpul care trecea? Greutatea cifrelor rotunde? Eu împlinisem douăzeci şi cinci de ani, drept cadou de aniversare, te rugasem să mă ajuţi. Să mă ajuţi să plec.

Povestea noastră a avut trei faze. Singurătatea înainte de a te cunoaşte. Exaltarea întâlnirii, a doua naştere. Apoi, şapte ani mai târziu, o altă formă de singurătate, muşcătoare şi insidioasă, chiar alături de tine. Îndepărtarea prietenilor de mine, reprobaţia familiei, rânjetele necunoscuţilor din metrou, mica recepţioneră de la Grands Hommes: toate astea au devenit, e adevărat, tot mai greu de suportat.
Poate că aspiram şi eu la normalitatea liniştitoare? La forţa structurilor. „Căpătuit!“ exclamă Barthes vorbind despre Werther care visează să se căsătorească cu Charlotte. Pentru Werther, „sistemul“ este un ansamblu în care „toată lumea îşi are locul său, soţii, amanţii, trioul, marginalii înşişi.[…] Toată lumea, în afară de el“. Mai dureros încă: fiecare i se pare „dotat cu un mic sistem practic şi afectiv de legături contractuale“. Fiecare în afară de el.

Te-am rugat să mă ajuţi şi tu mi-ai spus da. Vedeam foarte bine că tristeţea ta era tot atât de mare ca a mea. Mi-ai oferit nişte lenjerie drăguţă ca să „sărbătorim asta“. Un cadou absurd, ca şi decizia mea. Am ieşit din magazin cu nişte feţe de înmormântare. Nu e delirant să fii cuminte? Vânzătoarea era foarte mirată.

Acum, permite-mi, dragă H., să-ţi mulţumesc din nou. Căci în dorinţa mea nebună de a relua totul de la capăt – ca şi cum lucrurile ar merge împreună – hotărâsem să-mi las şi munca. Gata cu socotelile de exploatare, planurile pe termen lung ori mijlociu, marjele brute de autofinanţare. Voiam să scriu şi tu m-ai luat în serios. M-ai încurajat să trimit la ziar primul meu articol – un articolaş format timbru poştal, pe care aşteptam cu nerăbdare febrilă să fie publicat şi care va avea o mare importanţă pentru cele ce au urmat.

Marie
Pentru a-mi transforma viaţa era suficient să-mi schimb numai modul de a gândi? Este ceea ce am încercat să fac cu această analiză pe care tu o considerai absurdă.

Îţi spuneam: „Înţelege-mă, eu nu mă înţeleg“.
Tu ridicai din umeri. Nu-ţi plăcea psihanaliza.

Dar eu voiam să descâlcesc enigma, să despăturesc fiecare dintre cei şapte ani unul după altul, să-i privesc în faţă până îmi va apărea o explicaţie, un semn, o cheie. Motivul din covor.
Voiam să pricep ce mi s-a întâmplat. Voiam…
Într-o zi m-a cuprins îndoiala. Din cauza unei perechi de sandale. Nu sandalele antice, „romanele“. Nu acele laniere fine care pun în evidenţă muşchiul sau gamba unui picior. Ci nişte sandale groase şi urâte, aproape impudice pentru un bărbat. Ceea ce Barthes numeşte „l’altération“ [alteraţia]. Acel „punct de pe nas…“ „Alteraţia, zice el, este producerea, în câmpul iubirii, a unei contraimagini a obiectului iubit. În timpul unui incident neînsemnat, subiectul vede cum Imaginea bună se alterează subit şi se răstoarnă.“ Pe moment el este „de-fascinat“.
Un exemplu? Paginile din Fraţii Karamazov când este dezgropat Ruskov. Corpul lui este „intact şi pur“, zice Dostoievski, dar prezintă pe nas un punct negru, o uşoară „urmă de putreziciune“. Barthes: „Pe figura perfectă şi parcă îmbălsămată a celuilalt (într-atât de mult mă fascinează), observ dintr-odată un punct de putreziciune. Este un punct foarte mic: un gest, un cuvânt, un obiect, o haină, ceva neobişnuit care ţâşneşte, apare, dintr-o regiune pe care nu o bănuisem până acum, şi reaşază obiectul iubit la o lume plată, banală. Nu cumva celălalt e o fiinţă oarecare, el a cărui eleganţă şi originalitate le ridicam la cer? Iată-l făcând un gest prin care se dezvăluie în ele o altă rasă.“
Te prinsesem cumva în flagrant delict de prost gust? În ziua aia, cu sandalele alea, ai calcat în picioare „imaginea cea frumoasă“. Plecasem împreună pentru câteva zile la Jersey şi mi-era ruşine cu tine, ruşine în ochii clienţilor de la hotel. Între noi era un fel de acord tacit. Puteam să ne exhibăm în lume diferenţa de vârstă, dar să-ţi dezveleşti degetele…!
Nu ţi-am spus nimic fiindcă nu ai fi înţeles. Ne-am fi certat, mi-ai fi reproşat că sunt snoabă, burgheză, meschină, convenţională… Sau te-ai fi gândit atunci la Barthes, şi tu, şi ai fi simţit, prin empatie, ceea ce simţi când, printr-o întâmplare neplăcută, voalul perfecţiunii se rupe sau se murdăreşte. Mi-ai fi amintit distanţa care separă concepţiile noastre de „distincţie“. Iar nu ai fi înţeles. Te-aş fi făcut să suferi profund.

În seara aceea, în sala de baie de la Grands Hommes, m-am hotărât să mă aranjez frumos. Mi-amintesc de şedinţa aceea de machiaj ca de o cotitură a feminităţii mele. Nu vreau să-mi pun nici prea mult ruj pe buze, nici prea mult negru la ochi – ştiu că urăşti „femeile vopsite“. Încerc totuşi senzaţia îmbătătoare că trec de partea cealaltă a oglinzii. În partea „femeilor adevărate“.
În seara aceea ieşim. Mergem la sala Pleyel. După Schubert şi iarăşi Schubert, mi-amintesc parcă de un Lutoslawski în partea a doua a concertului. Strident şi haotic. Mă aplec uşor spre tine: „Nu-i grozav, nu?“ Tu îmi murmuri în ureche: „E modern!“ Ne privim, ne zâmbim. Nu spunem nimic în plus, dar ne „înţelegem“. Moment de graţie care nu mi se va şterge niciodată din minte. În tumultul disonanţelor, noi suntem la unison.
Din fericire, vremea frumoasa nu ţine prea mult pe insulele anglo-normande. Sandalele au dispărut în fundul valizei tale tot aşa de repede pe cât apăruseră. În ce mă priveşte, nu făcusem vreodată legătura între sentimente şi încălţăminte, dar ştiu că ceva esenţial, în ziua aceea, era cât pe-aci să fie călcat în picioare.

P.S. În timp ce-mi reamintesc întâmplarea asta derizorie cu sandalele, iată peste ce dau în cartea la care citesc azi: „Kawabata, primind Premiul Nobel din mâna regelui Suediei, se apropie de el încălţat cu nişte sandale ciudate luate peste şosete albe. Prinţesele şi prinţii aşezaţi în faţa lui şi pe care-i domină puţin de la estradă afişau pe largile lor feţe europene o expresie de stupoare angoasată“.
De acord, uit chestia cu sandalele. Iată-te salvat de Kawabata.

În fiecare joi seara, mergeam la doctorul P. din strada Le Goff, pe lângă Panteon. I-am vorbit de tine în mod ambivalent. Trebuia să întorc foaia, dar să te şi păstrez. Să te gomez ca pe celulele moarte, dar să te şi ascund adânc ca pe o comoară. Fără să stric ceva. Îi spuneam :
„Povestiţi-mi viaţa mea. Explicaţi-mi-o“.
El rămânea în rolul lui, imperturbabil, tăcut, enigmatic.
După un timp, am înţeles că P. nu o să-mi explice nimic din viaţa mea, dar că mă va ajuta poate să fac din ea o relatare.

Traducere de
Florica Ciodaru-Courriol