a12

Ancheta Apostrof – Ce citiţi?

Dragi colegi,
Vă invităm, adică vă rugăm să ne răspundeţi la cîteva întrebări simple, „de vară“…
1. Care este ultima carte de literatură românească pe care aţi citit-o?
2. Care este ultima carte de literatură străină pe care aţi citit-o?
3. Care este ultima carte de „ştiinţă“, fie din domeniul sociouman, fie din domeniul ştiinţelor naturii, pe care aţi citit-o?
Vă invităm, dacă doriţi, să scrieţi cîteva (sau mai multe) cuvinte despre cartea sau cărţile pe care le-aţi citit în ultima vreme.

Gellu Dorian

1. Sunt în faţă cu mai multe cărţi ale scriitorilor români, apărute recent. Dacă ar fi să o menţionez pe ultima citită, aceasta ar fi cartea unui debutant editorial în poezie de anul trecut (lectură obligatorie pentru rubrica mea din Convorbiri literare, pe care o ţin de douăzeci de ani), şi anume cartea Ligiei Pârvulescu, Fluvii de asfalt, apărută la Casa de Editură Max Blecher, carte despre care am scris pentru numărul pe iulie al revistei. Însă, dacă ar fi să trec la lecturile curente, de plăcere, de curiozitate, de dulce zăbavă, cartea terminată recent este Manuscrisul fanariot de Doina Ruşti. O carte de-a dreptul frumoasă, împlinită, de la limbaj la epic, de la estetic la naraţiune desăvîrşită. O carte care, prin autoarea ei, a ştiut să se debaraseze de cutumele genului – ştiţi prea bine la ce mă refer! –, avînd în vedere epoca de care se ocupă, arealul în care la acea vreme totul era posibil, inclusiv o iubire atît de frumos articulată, stăpînită în corzile unui narator de excepţie, aşa cum este Doina Ruşti. Dacă ar fi să epatez, aş mai enumera vreo cîteva titluri aproape gata citite. Dar cum sunt onest, la întrebarea numărul 1 acesta este răspunsul meu.
2. Curios să văd de ce o carte este atît de populară în Est, am lăsat la o parte cîteva titluri din literatura sud-americană, pe care le-am tot purtat cu mine în gînd şi în geantă pe unde m-am tot dus, şi am citit zilele trecute (azi, 6 iulie 2015, ziua de naştere a prietenului meu Adrian Alui Gheorghe!, cînd răspund grăbit la această anchetă) Laur, „romanul neistoric“ al lui Evgheni Vodolazkin, apărut la Humanitas, pe „Raftul Denisei“. Nu aventura eroului din roman m-a determinat să duc lectura la capăt, ci provocarea făcută de autor, care spune că „într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic“. O provocare care poate deturna căutarea cititorului, de la satisfacţia imediată a lecturii la „veşnicia“ care poate exista şi în clipele cînd ea nici nu se bănuia („era pe cînd nu se zărea/ azi o vedem şi nu e“). Şi într-adevăr, satisfacţia lecturii vine în final, cînd nici nu-ţi dai seama că romanul s-a terminat. Şi imediat pun mîna pe alt roman sau pe o carte de poezie. Ori pur şi simplu aştept să plec în concediu.
3. Ultima carte de „ştiinţă“ citită, din interes absolut speculativ (am scris cu ea alături, pe birou, cu alte sute de fişe şi note, romanul despre emigraţie şi pierderea identităţii originare, Cartea de la Uppsala, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească), este Zamolxis – primul legiuitor al geţilor de Carolus Lundius, un savant suedez din secolul al XVII-lea. Cam asta e!