a4

Metropola şi psihozele ei

Oana Presecan

          Cine e familiarizat cu opera lui Gheorghe Săsărman, cunoaşte deja fascinaţia acestuia pentru oraşul ca spaţiu viu, supus evoluţiei şi schimbării în timp, cu toate consecinţele pe care aceste schimbări le au asupra societăţii. De curând a apărut noul său volum de povestiri, Varianta balcanică îmbunătăţită, cu o abordare proaspătă a tematicii oraşului, abordare ce ne poate face să întrezărim o replică la volumul Cuadratura cercului (1975), care a fost şi este încă un mare succes literar, chiar şi peste hotare. Rod al unei scriituri mature, volumul de faţă este o portretizare subtilă şi ironică a vieţii în metropolă în general şi a vieţii la München în particular, o urbe devoratoare care naşte în locuitorii ei anxietate şi psihoze, căci ei îşi simt ameninţată individualitatea însăşi. Fantasticul are aici o prezenţă mai palidă decât în operele anterioare, făcându-se remarcată o apropiere de realism, pe fondul unor teme universale care amintesc, nu o dată, de proza scurtă a lui Jorge Luis Borges.
Metropola are nişte trăsături definitorii, indiferent că este vorba despre München ori o altă mare urbe, trăsături pe care Săsărman le analizează cu un ochi de clinician: pierdut în spaţiul lor, mereu în extindere, individul devine pe nesimţite un simplu anonim, un sclav al tabieturilor, un oaspete permanent al metroului, metrou care devine, la rândul său, un personaj viu, asemeni unui „furnicar autist“: „timp de douăzeci de ani, bătuse cu metroul drumul de acasă la birou, dus şi întors. […] Puse cap la cap, minutele petrecute astfel în metrou însumau aproape un an din viaţă“. În acelaşi timp, înstrăinarea şi suspiciunea sunt stări unanim acceptate ale traiului în urbe – unde vecinii evită să se salute dacă se întâlnesc pe stradă, unde atentatele pot avea loc în orice clipă şi unde iubirile se înfiripă tot mai des datorită agenţiilor matrimoniale on-line. Psihoza alienării poate lua forme hilare, precum în povestirea Legătura de chei, în care bărbatul ajunge acasă şi constată că un altul îi luase locul, preluându-i viaţa, soţia şi casa. Tot din peisajul metropolei fac parte şi oamenii străzii, care nu mai izbutesc niciodată să-şi depăşească condiţia, iar dacă au totuşi curajul să încerce, ei sunt de îndată înlăturaţi – metaforă minunat redată în povestirea Lucrul cel mai important. În contrast frapant cu mizeria celor fără adăpost, corporaţiile sunt personajele ilustre ale metropolei, căci ele hotărăsc de cele mai multe ori politica şi estetica oraşului. Doctorul în arhitectură Gheorghe Săsărman se foloseşte ingenios de această realitate pentru a crea un peisaj de coşmar în povestirea Operaţiunea K, în care corporaţiile miniere decid brusc să străpungă clădirile blocurilor cu sonde de extras ţiţeiul, întru îmbogăţirea unora şi paguba locatarilor, idee până la urmă nu chiar atât de fantezistă pe cât ar putea părea la prima vedere.
În metropolă, până şi procesul îmbătrânirii se declanşează insidios, astfel încât grăbitul orăşean îşi dă seama într-o bună zi că se află în prag de pensie, ba chiar că a sosit deja temuta zi a pensionării. Această obsesie revine insistent în textul mai multor povestiri, unele cu un ton umoristic pronunţat: „chiar şi preocuparea de-a dreptul suspectă pentru înfăţişarea proprie, pe care nu-şi amintea să şi-o fi surprins altădată, era un semn clar de… Gândul i se opri în gol: senilizare era desigur prea mult spus“. În povestirea intitulată Jurnalul, metabolismul îmbătrânirii face loc unei abordări originale a mitului faustic. Personajul, proaspăt pensionat, este convins că va sfârşi fie răpus de vreo boală, fie de o neagră depresie pe fond de plictis şi, ca să-şi demonstreze sieşi că zilele lui sunt atât de previzibile, încât poate reda exact dinainte tot ce avea să facă a doua zi, începe să ţină un jurnal al viitorului. Până când, ca urmare a unui vis, îşi dă seama că de fapt e înzestrat cu harul prorocirii. Când află şi soţia de această abilitate nemaipomenită, îl obligă să îşi folosească puterile pentru a câştiga sume fabuloase la loterie, după care îl părăseşte pentru o viaţă de huzur prin cazinouri. Ceea ce frapează aici este faptul că personajul nostru, cuprins de îndoieli şi temeri, refuză să accepte pactul cu diavolul şi nu îşi foloseşte darul profeţiei decât pentru a încerca, fără succes, să prevină accidentul căruia avea să-i cadă victimă lacoma lui consoartă. Pactul faustic nu este consumat, iar eroul se salvează.
Nu la fel se petrec lucrurile însă în povestirea de factură vădit borgesiană Fortăreaţa de nisip. Titlul însuşi ne trimite de îndată cu gândul la povestirea fantastică Cartea de nisip, în care Borges îşi confruntă personajul, un erudit, cu o carte fabuloasă, dar diavolească, ce conţine un număr infinit de pagini şi care, la fiecare deschidere, dezvăluie un alt conţinut şi o altă imagine, ambele irepetabile. În astfel de nisipuri mişcătoare îşi momeşte şi Gheorghe Săsărman personajul – un scriitor mediocru, dar ambiţios, care visa la gloria literară. Dispus la orice compromis pentru a-şi împlini visul, el cade în plasa pregătită abil de un anonim binevoitor, care îi ghidează paşii spre recunoaşterea literară în lumea întreagă – pactul cu diavolul a fost sigilat, iar acest biet Faust mediocru îşi dă seama doar prea târziu, când nu mai e cale de întoarcere, de capcana ce îi fusese pregătită. Iar dacă Borges îşi eliberează personajul, făcându-l să arunce cartea infinită în subsolul Bibliotecii Naţionale, ei bine, scriitorul român îl pedepseşte pe al său, fără ca prin aceasta să se piardă din umorul povestirii sau să se poată depista vreo tentă moralizatoare.
Erudiţia şi trimiterile biblice sunt şi ele mărci ale scriiturii săsărmaniene, îmbinate în chip strălucit în povestirea Lulu, care poate fi percepută ca un fel de epilog târziu al Cuadraturii cercului. Dacă o urbe perfectă nu e cu putinţă, măcar de s-ar crea un grai prin care toate seminţiile lumii să se poată înţelege. Astfel gândea Lulu, urmaşul unei ilustre familii de lingvişti, care a învăţat toate graiurile pământului, inclusiv pe cele ale animalelor, urmându-şi visul de a reconstitui Babelul originar, în care toate popoarele puteau să îşi vorbească în voie, evitând astfel războaiele şi conflictele. Dar această temerară încercare va fi crunt pedepsită chiar de cei care ar fi avut de câştigat de pe urma ei.
Volumul de faţă este unitar, atât prin tematica universală, cât şi prin elementele onirice care îl punctează: „aproape că nu există nicio povestire din această serie care să nu fie marcată de prezenţa coşmarului“, remarcă criticul Mircea Opriţă în eseul lui publicat în revista Helion. Multe dintre ele sunt vise premonitorii, care neliniştesc profund protagoniştii, până când aceştia îşi dau seama că realitatea le pregătise de fapt ceva cu mult mai neplăcut decât vedenia din vis. Oniricul este un spaţiu magic, prin care se anunţă o catastrofă, în care se poate evada din realitatea brutală şi care face posibilă dulcea reverie: „în mod surprinzător, constată că îşi amintea tot ce visase, chiar şi cele mai neînsemnate detalii. (Şi nu pe ea o visase. Păcat, mare păcat!…)“
Dar cititorul s-ar putea întreba – şi pe bună dreptate – ce anume caută catedrala Sfântul Petru din Roma pe coperta unui volum al cărui titlu vorbeşte despre Balcani. Ei bine, poate cea mai surprinzătoare povestire a acestei colecţii este o istorie ficţională în care, în noaptea dinaintea răstignirii, Hristos are o viziune a viitorului. Astfel, în timp ce se ruga în Grădina Getsemani, i se arată templul Vaticanului, unde papa, purtând trei coroane de aur şi înconjurat de toţi episcopii din ierarhia bisericească, este învestit în faţa unei mulţimi fără sfârşit care îl aclamă isteric. Finalul acestei povestiri pune sub semnul întrebării întreaga istorie a creştinismului, care astăzi reprezintă tocmai opusul principiilor din învăţăturile lui Iisus.
Varianta balcanică îmbunătăţită poate fi citită ca o replică la Cuadratura cercului, replică scrisă după 40 de ani, în care spiritul de observaţie al autorului atinge un maxim de rafinament, devenind aproape ritualic. Suma experienţelor cumulate de atunci şi până la redactarea acestor povestiri a făcut posibilă o apropiere de scriitura realistă – chiar dacă nu tocmai la realism ne gândim când unul dintre protagonişti reuşeşte să îşi ia zborul în timp ce îşi aştepta iubita într-un parc. Dar faptul că mulţimea îl ucide cu pietre crezându-l diavol nu este decât o reflectare a realităţii, căci unde li s-a permis oamenilor vreodată să zboare, fără a suferi mai apoi cele mai crunte consecinţe?