a37

Poeme de Flavia Adam

lavă în flori de tei

de ieri nu mai împărţim aceeaşi
prăpastie,
nici patul cu pilotă-nflorată.
transparenţi trecem unul pe lângă
celălalt,
cu două mâini stângi răsucite din
umăr.
fă să plouă, dragostea mea,
cu foc şi pucioasă să plouă,
lava ta să ardă în mine şi să mă
mistuie!
sunt femeia ta din oglindă,
trup din trup şi carne din carne.

e marţi, se moare pe capete,
teii se scutură.

iluzie despre inexistenţa mea

eu nu exist. nici trupul meu nu există,
nici genunchii crescuţi în uterul
mamei
sau casa cu acoperişul de stuf.
ascultaţi-mi căderea şi capetele
plecaţi-le:
nelocuită sunt de întristările voastre,
de scâncetul îndesat în paharul cu vin.
prin vene-mi curge foc, nu sânge
şi chiar de-n ochii tulburi par femeie,
nu-s.
trei ani ploua-va în mine,
dar focul meu nu se va stinge.
sătulă mă voi întoarce pe tărâmul lui
Hades,
moartea să mi-o răscumpăr.

eu nu exist. nici gura mea nu există,
nici mâna care scrie acum aceste
cuvinte.

omul care locuieşte în mine

în prima mea venire pe lume
locuieşte un om cu părul albit.
el ţine-o vioară în mână şi tace.
în ochii mei tace când se aşază seara
pe prispă,
să plângă cu lacrima mea.
îţi spun: câţi oameni singuri, Doamne,
s-au aşezat în mine!
câţi oameni singuri aşteaptă să cânţi!

în prima mea venire pe lume
locuieşte un om cu părul albit.
el ţine-o vioară în mână şi tace.