a28

Ovidiu Pecican

1. Pentru a răspunde riguros întrebării redacţiei, menţionez aici că sper din suflet că vremea ultimei cărţi citite de mine nu a venit încă. Fiind însă, cel mai probabil, vorba despre cea mai recent citită carte, voi spune că ea este Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Am aşteptat mult timp, cu siguranţă mult prea mult, pentru a o citi în fine, cu speranţa că la lectura ei voi scăpa de contextele opresive de lectură. Dictatura comunistă a dispărut în 1989, iliescianismul manipulativ s-a epuizat şi el (nu uit că Petru Dumitriu a fost readus acasă, în scopuri electorale, în 2007, apărând alături de mereu surâzătorul Ion Iliescu, ceea ce nu era de natură să îl avantajeze pe scriitorul detaşat de mult timp de complicităţile tinereţii). Decesul autorului a mai îndepărtat cu un pas urgenţa acuzelor care planau asupra lui, aducându-l în rând cu alţi profitori ai regimului stalinist afirmaţi ca romancieri de valoare (de la G. Călinescu cu Bietul Ioanide şi cu Scrinul negru la Eugen Barbu cu Groapa, la Marin Preda cu Moromeţii). Între timp, reeditările romanului în trei volume s-au îmbogăţit şi cu o ediţia populară, accesibilă ca preţ şi prin tirajul ei mare. Am socotit că ar fi vremea să mă achit de această veche restanţă şi am petrecut ore şi zile în preajma galeriei de personaje memorabile ale lui Petru Dumitriu.
Desigur, colaboraţionismul acestui intelectual erudit şi talentat cu călăii stalinişti rămâne o amintire de neşters (Drum fără pulbere etc.). Dar romanul lui rezistă şi astăzi, fiind, probabil, una dintre marile cărţi, nu foarte multe, ale literelor româneşti postbelice. Arta lui literară, viguros realistă, se manifestă fără stânjeneală şi când vine vorba despre psihologia cutărui personaj, şi când scrie despre răscoalele ţărăneşti (stând onorabil lângă Rebreanu), şi când parcurge etape ale Primului Război Mondial (preluând tema trădării, tot în dialog cu părintele Pădurii spânzuraţilor, persiflând tema iubirii parcă împotriva romancierului Camil Petrescu), şi mai ales când pătrunde în mediile aristocratice şi burgheze româneşti, unde el este maestrul de urmat, nu cel care le urmează. Revoltaţii lui, fie că sunt ţărani, fie că sunt ofiţeri, fie că provin din lumea înaltei finanţe şi merg contra curentului, sunt credibili pentru că nu aduc cu ei limba de lemn a conformismului artistic, autorul reuşeşte să îi menţină vii. Cronica de familie chiar îmi pare mai curând un roman al răzvrătirii şi al duhului antisistemic perpetuat de la o generaţie la alta în lumea unei aristocraţii româneşti mai puţin monografiate anterior, pe durata a circa un veac (coincident, acesta, cu apariţia, articularea tot mai temeinică şi afirmarea deplină a statului România). Romanul se dezvăluie a fi o meditaţie a contrastului dintre linia constructiv-asertivă a statalităţii noastre şi inaderenţa personajelor-protagonişti la ceea ce înseamnă tradiţie, indiferent de care dintre tradiţii ar fi vorba de fiecare dată. Cât despre romancier, el se manifestă ca un monograf al rupturii. Pentru mine este o descoperire tulburătoare, pentru că neaşteptată. Credeam că dau peste o făcătură grosolană, şi când colo descopăr echivalentul românesc al Donului liniştit. Am trăit acelaşi sentiment, parcă, şi atunci când, nu chiar atât de demult, mi-am învins reticenţele şi am citit Setea lui Titus Popovici. De aproape, lucrurile arată mai bine decât la recensămintele literare pauşale… Este regretabil că Ion Cristoiu nu şi-a încheiat istoria literară a proletcultismului pe care începuse să o publice, prin anii ’80, în SLAST. Chiar dacă, scrisă pe atunci, ar fi suportat nu se ştie câte îndreptări postcomuniste, tot ar fi slujit ca bază pentru o reluare liberă de îngrădiri a discuţiilor.
Revenind la surpriza Cronicii de familie, menţionez că până şi volumul terţ, în multe dintre paginile dedicate adeziunii comuniste a unora dintre actorii care ocupă scena romanescă, se dovedeşte plauzibil, fie că surprinde un tânăr în plină revoltă împotriva tatălui lui, fie că este vorba despre un boier obsedat de bani, de femei, dar gata să facă orice pact cu noua putere, numai să beneficieze de accesul la pârghiile puterii (Dim Cozianu). În postumitate, Petru Dumitriu poate, cred, beneficia, de tot amestecul de glorie şi de mizerie la care talentul şi oportunismul lui, iar apoi fuga spre libertate şi ispăşirea în solitudine îl îndreptăţesc.
2. Recunosc, pe măsură ce trece timpul, romanele succinte mă mulţumesc tot mai puţin. Oricât de înzestrat ai fi, nu poţi strecura lumi întregi prin sita unui biet mănunchi de pagini. Forţa, energia şi vigoarea marelui roman nu vor încăpea niciodată în broşuri, cred şi eu acest lucru care merge cu totul împotriva modei actuale. Mi-am luat deci răgazul de a parcurge Cartea copiilor de A. S. Byatt, tradusă de prietenul meu clujean Bill Stanciu cu devotamentul şi cu priceperea unui anglist îndrăgostit de marele roman anglo-saxon. Cartea vine într-o tradiţie a marii proze feminine din Marea Britanie care, de la Jane Austin şi surorile Brontë, nu mai necesită confirmări, chiar dacă le primeşte mereu (nume precum cel al autoarei despre care vorbesc, al lui Edith Wharton, al lui Katherine Mansfield, al lui Doris Lessing şi al lui Margaret Atwood, de pildă, nu mai necesită explicaţii, datorită notorietăţii lor, şi sunt bine reprezentate şi prin traducerile româneşti de care beneficiază). Panorama asupra finalului epocii victoriene într-un mediu provincial, pasionat de artă şi de anarhism, unde destinele copiilor se împletesc nu tocmai armonic cu ale celor maturi, m-a… prins. Dar nu m-a încântat la fel ca romanul Pasiune (de ce i-o fi schimbat Nemira titlul autentic, care era Posession, adică Posesie ori Posedare, ceea ce nu e tocmai la fel?), chiar dacă mi-a confirmat că poţi fi romancier mare şi talentat chiar şi atunci când nu urci vârfurile capodoperei. Rămâne deci un fapt că este infinit mai bine să citeşti opere de un autor decât o singură carte, fiindcă anvergura nu se dezvăluie uneori pe o pagină, ci în construcţii ample, cu pânzele înălţate în vânt.
Oricum, aştept o revoluţie a lecturii, cu revenirea la romane lungi şi minunate, la cicluri romaneşti, la splendori livreşti cu cât mai multe dimensiuni.
3. Citesc cu încântare, pe măsură ce apar, volumele de corespondenţă ale lui René Descartes, uluit de câte bogăţii mi se dezvăluie odată cu ele. Coordonatorul proiectului şi Editura Polirom operează, mi se pare, prin această iniţiativă, o deschidere esenţială ce aduce cultura noastră la unul dintre izvoarele de mare claritate şi distincţie ale culturii europene şi universale. Descartes scrie într-un stil care este cel al honnête homme-ului, dar şi al lui, foarte personal. Spune mereu adevărul, dar forma în care îl formulează are o nobleţe şi o distincţie de la care au de învăţat toate generaţiile. Ceremonialul complicat de adresare al vremii lui nu apasă prin artificiozitate şi ritualistică prea tare asupra acurateţii şi autenticităţii sentimentelor, ceea ce iarăşi dă de gândit cu privire la stil şi considerarea lui ca halou al insului. Conţinuturile sunt fabuloase, pentru că ele arată cum observaţia liberă, perseverentă, metodică, precum şi calculele pure, matematice, fac loc unei cunoaşteri situabile încă într-un raport direct cu natura, dar şi la mare altitudine faţă de obişnuinţele zilei. Mărturisesc că nu am mai trăit delicii de acest fel la lectură de când am parcurs câteva dintre textele lui Galileo Galilei, cu vreo doi sau trei ani în urmă, când am intrat în posesia lor în ediţia bilingvă de la Humanitas.
Nu ştiu de ce, dar pentru mine „evadarea“ din spaţiul disciplinelor ştiinţifice în care e ambientată existenţa mea profesională e un privilegiu indispensabil, aducător de jubilaţii. S-ar putea să fie doar dorinţa de a contempla, de a participa la o aventură a cunoaşterii alta decât cea proprie, la fel cum par să vrea cei care asistă, cu ochii holbaţi, la lecţia de anatomie a doctorului Tulp. Ori poate este o nostalgie subterană a reconstituirii cunoaşterii totale. Orice ar fi însă, bucuriile mele ţin de contemplaţie şi de estetic, chiar dacă nu au, de astă dată, nimic de a face cu spaţiul ficţiunii, în care mă regăsesc mereu ca în adevărata mea lume.