a26

George Neagoe

1. De obicei, la astfel de anchete, se dau răspunsuri de sezon. Şi, vorbă prezidenţială deja, iarna nu-i ca vara. Numai că, scriind cu prioritate despre apariţii româneşti recente, s-ar putea crede că nu prea îmi rămâne timp. Nici nu m-aş putea scuza că sunt un cititor profesionist. A publica la gazetă devine un hobby.
E probabil o pasiune inactuală să te apleci asupra romanelor politice din anii 1970. Există destule opinii potrivit cărora problematica respectivă nu mai interesează. Dar, într-un moment când lectura tinde să devină o activitate vetustă, n-ar fi cazul să întrebăm şi „ce link-uri aţi mai accesat în ultima perioadă?“. Reîntorcându-mă la tema propusă, am recitit Apa de Alexandru Ivasiuc (Ed. Eminescu, 1973). M-a preocupat situarea contextuală a romanului. Apăruseră atunci filmele din seria comisarului Miclovan/Moldovan (Cu mâinile curate, 1972 şi Ultimul cartuş, 1973). Fusese creată şi continuarea propagandistică pentru partenerul lui Miclovan, comisarul Roman, recrutat de Siguranţă (Conspiraţia, 1972, şi Departe de Tipperary, 1973). Nu ştiu dacă este vorba de curaj din partea regizorului (Manole Marcus) sau de lipsă de vigilenţă din partea cenzurii, dar în Conspiraţia se aude, într-o secvenţă, refrenul „Regele şi Patria“, iar în alta se vede portretul regelui Mihai I.
Pasionat de poveştile cu gangsteri şi fost bursier la Iowa (în SUA), Ivasiuc scrie despre o bandă de borfaşi, condusă de Piticu. Acţiunea se petrece în februarie 1946, într-un oraş din nordul ţării – probabil Sighetul natal –, descris ca un lagăr cu prizonieri din al Doilea Război Mondial, precum cele din Germania şi din Italia. În luptele pentru păstrarea ordinii publice, se implică dr. Tiberiu Şuluţiu (liderul unui partid al cărui slogan era „Regele şi Patria“) şi comuniştii din diverse tabere, îndrumaţi de învăţătorul Dăncuş.
Autorului îi stătea la îndemână o portretizare onestă a lui Iuliu Maniu, în spiritul ideii că totdeauna reprezentase cu demnitate opoziţia. Era singurul omagiu ce i se putea aduce atunci, în spaţiul public, fruntaşului decedat în penitenciarul de la Sighet. De asemenea, prezentând un intelectual în postura de mentor, a temperat prejudecata ideologică privitoare la forţa revoluţionară a clasei muncitoare. Desigur, meritele politice ale lui Ivasiuc nu trebuie exagerate. Totuşi, insinuările din carte sunt suficiente pentru a stârni complicitatea cititorilor.
Ce rămâne valabil din punct de vedere literar? Ar fi legăturile între avocatul Paul Dunca şi Piticu. Tranzacţiile reciproce sunt fertile. Ambii îşi împart rolul de magistru. Piticu are nevoie de societate. Lui Dunca îi trebuie bani. Piticul vrea să-şi subţieze caracterul. Dunca e tracasat de propria lipsă de curaj, pe care nici n-o confundă cu precauţia, dar nici n-o consideră laşitate. Martor al unei crime ordonate de Piticu, Dunca îşi asumă întreaga vină, reproşându-şi că astfel şi-ar fi trădat vocaţia de erou. Se pare că portretul lui Piticu a fost atât de realist, încât fiica acestuia i-ar fi cerut despăguri lui Ivasiuc pentru calomnie.
2. Mi-a plăcut scenarita lui Thomas Pynchon din Strigarea lotului 49 (The Crying of Lot 49), titlu pe care, mai degrabă, l-aş traduce prin Licitarea… sau prin Chemarea. E o carte despre inapetenţa speciei noastre de a se raporta corect la realitate. Lectura m-a convins că, dacă este dificil să tratăm adecvat firea lucrurilor şi raporturile interumane, atunci nu putem să pretindem că dispunem de măsurile potrivite în tratarea textului literar. Opera deschisă, invocată de Umberto Eco, îşi dezvăluie astfel constrângerile. Oedipa Maas se plasează într-un context enigmistic, jucându-se de-a Sfinxul, aşteptând să găsească adevărul lui Pierce Inverarity. Tra(u)ma începe când Oedipa Maas acceptă sarcinile pe care i le trasase „răposatul“ Pierce Inverarity în pretinsul lui testament.
Protagonista aude tot felul de glasuri, cărora le dă crezare, învârtindu-se printre indicii. Deschizând o droaie de piste, detectiva de ocazie se trezeşte în mijlocul unei teorii a conspiraţiei. Oedipa Maas reprezintă, din punctul meu de vedere, unul dintre personajele forjate după chipul şi asemănarea societăţilor paternaliste. Modelul lor educaţional se caracterizează nu prin promovarea unor valori, ci prin prezentarea unei singure feţe (luminoase) a medaliei. Vorbim despre virtute, dar subînţelegem vină. Proclamăm demnitatea fiinţei umane, dar o inhibăm până la ruşinare. Ne îndemnăm să fim curajoşi, dar ne panicăm la cel mai mic contact cu mediul. Ne dăm eroi pentru că dresăm mania persecuţiei. Ne preocupă idealuri măreţe, deoarece suntem antrenaţi să facem din ţânţar armăsar. Altruismul este haina imaculată a narcisismului.
Oedipa Maas ilustrează consecinţele faptului că, în genere, educaţia euroatlantică susţine împrăştierea şi irosirea, îngreunarea căii către adevărata vocaţie a fiecăruia.
3. Biografia lui Simon Sebag Montefiore, Stalin: Cartea ţarului roşu (trad. Cătălin Drăcşineanu, Polirom, 2014), e şi anecdotică, şi riguroasă, şi romanescă, şi informativă. Poate că nu exagerez spunând că metoda de lucru adoptată de autor aminteşte de practicile serviciilor secrete.