a25

Andrei Moldovan

1. Mierla neagră de Radu Ţuculescu, Cartea Românească, 2015.
Romanul surprinde – nu şi pe cei apropiaţi de scrisul lui Radu Ţuculescu – printr-o extraordinară diversitate a modalităţilor care, de remarcat, realizează un discurs narativ omogen: ironie, sarcasm, grotesc, liric, tragic, fabulos, confesiv, mistic, realist. Se spune că ar fi în bună măsură o proză memorialistică. Nu cred, prin simplul fapt că scriitorii sunt incapabili să producă lucrări de memorialistică. O pot face oamenii politici, militarii, oamenii de afaceri, dar nu scriitorii. Aceştia se întâmplă totdeauna să atingă într-un anumit fel realitatea, să o mişte mai mult sau mai puţin, dar suficient ca să creeze o lume aparte, cu legile ei, să producă valori estetice care se ridică deasupra imediatului. Autorul realizează fără efort – dar şi fără nostalgie! – , cu multă naturaleţe, o transpunere în lumea adolescenţilor care se maturizează, într-o atmosferă de altădată care se îndreaptă inevitabil spre lumea de azi. Din întâmplările cotidianului se ridică pe neaşteptate coloanele unei drame profunde. Ceea ce dă până la urmă un echilibru interior, o regăsire de sine, o împăcare cu sine şi cu lumea a lui Radu Anghel, personajul principal, este umanitarismul său, capacitatea de a iubi şi a ierta, printr-o înţelegere a fiinţei omeneşti, graţie propriei sale experienţe, dar şi rolului tămăduitor a două arte: muzica şi gastronomia.
2. Lautréamont, Les Chants de Maldoror, édition integrale, Bordas, 1970.
Lautréamont, Cânturile lui Maldoror: Opere complete, traducere, bibliografie şi ilustraţii de Taşcu Gheorghiu, Editura Univers, 1976.
Interesul pentru rădăcinile poeziei moderne, de la Baudelaire încoace, m-a dus şi la consultarea volumelor mai sus citate. Şi iată că trebuie să discutăm din nou – a câta oară!? – despre traduceri şi ediţii. Versiunea în limba română arată superb. Este un volum îngrijit, de o ţinută academică, cu un aparat critic bogat şi bine lucrat, după toate regulile textologiei. Numai că se întâmplă o regretabilă ducere în eroare: nu avem de-a face cu o ediţie a operei complete, aşa cum ne-o spune subtitlul cărţii: textul românesc a fost amputat. Este pur şi simplu o înşelătorie! Lucrul s-a petrecut cu bună ştiinţă, pentru că numerotarea cânturilor din versiunea în limba franceză nu se mai practică în cea românească, înlocuită fiind de câte un asterisc, făcând astfel mai dificilă o verificare paralelă. Nu îl pot suspecta pe Taşcu Gheorghiu, autor al unor traduceri fundamentale din poezia universală, că, traducându-l pe Lautréamont, ar fi dorit să suprime unele pasaje. Ar fi absurd. Sunt convins că au fost probleme de cenzură, de astă dată nu de natură politică, ci de morală prost înţeleasă. Spre exemplu, cântul 6 începe cu o descriere a plăcerii de a produce suferinţă fizică unui copil, parte eliminată în versiunea românească, lăsând să se înţeleagă că nici nu există. Aici nu îl pot absolvi nici pe Taşcu Gheorghiu, pentru că, dacă dulăii de pază ai tipăriturilor au făcut decupaje, avea la îndemână destule modalităţi ca să marcheze omisiunile din text. Onorant ar fi fost şi dacă le-ar fi reprodus în note de subsol, cu un necesar comentariu de condamnare tovărăşească a lor. Până la urmă ar fi fost de înţeles. În sfârşit, în ultimă instanţă ar fi fost bine şi dacă ar fi renunţat la subtitlul de opere complete. Nefăcând nimic din toate astea, Taşcu Gheorghiu a consimţit să devină complice la o înşelătorie. Păcat pentru munca sa de traducător.
3. Gheorghe Perian, Ideea de generaţie în teoria literară românească. Julius Petersen, Generaţiile literare, Editura Limes, seria coligat, 2013.
Nu este chiar ultima, dar mi se pare un eveniment editorial remarcabil. Poate că ar fi necesară o mai largă dezbatere în presa culturală românească a problemei generaţiilor literare, pentru că ne-a fost dat în ultimele decenii să asistăm, cam din cinci în cinci ani, la autoproclamarea unor grupuri drept generaţii literare. Totul dăinuia cât ţinea spectacolul. Cartea apărută la Limes are meritul, pe de o parte, de a propune criteriile de definire a conceptului de generaţie, mai cu seamă prin studiul teoretic al lui Julius Petersen (1878-1941), amendat nu de puţine ori, iar pe de altă parte, de a rediscuta contribuţiile româneşti în domeniu, începând din perioada interbelică, demers de natură să contureze elemente de definire stabile, bazate nu doar pe criteriul biologic, ci mai cu seamă pe capacitatea de înnoire şi îmbogăţire a valorilor estetice, cât şi a limbii române literare, prin studiul profesorului clujean. Poate că ar merita o dezbatere serioasă în peisajul cultural românesc, pornind de la volumul amintit şi, până la urmă – cine ştie! –, ne-ar scuti să mai întâlnim la fiecare colţ de stradă câte o eclatantă generaţie literară.