a10

Adrian Alui Gheorghe

1. Citesc alandala, mai multe cărţi deodată, aşa că îmi este greu să spun care este, cu adevărat, ultima. Am să înşir cîteva cărţi, dintre ultimele, din ultima lună (iunie plus început de iulie). Am avut chef să citesc poezie, în acest început de vară, incitat şi de cărţile pe care le-am primit/cumpărat. Iată cîteva debuturi pe care, probabil, le voi comenta în perioada următoare; am găsit în cărţile acestea, care au apărut cu timiditate, dar şi cu orgoliu în lume, semne bune, bune de tot: garda de corp de Merlich Saia, Poeme pentru Ivan Gogh de Maria Pilchin, Reflexie de Hristina Doroftei, Zero-Unu de Ioana Şerban, winrar de tot de Mihók Tamás, Lovitura de cap de Alex Văsieş… Alte cîteva cărţi de poezie, ale „mai bătrînilor“, care mi-au făcut, în ultimele zile, seri senine, dar care mi-au dat şi crampe estetico-emoţionale: Laus de Traian Ştef, La centru, prin Nord-Vest de Daniel Săuca, Poeme şi note informative de Florin Dan Prodan, Cravata lui Villon de Attila F. Balázs, Arme grăitoare de Emilian Galaicu-Păun, Viaţa la maximum de Dimitrie Grama, Vino cu mine ştiu exact unde mergem de Dan Sociu, American Experience plus Nada de Andrei Dósa, Loc ferit de Liliana Ursu, Lentila de contact de Vasile Dan, Fiecare zi cu tăcerea ei anume de Echim Vancea, Eschiva de Vlad Drăgoi. Şi mai sunt cîteva citite în această perioadă, nu le am la îndemînă acum. Am citit şi cîteva cărţi în manuscris, ca „cititor de încercare“, care vor deveni cărţi în toată regula, e vorba de Apoftegme după Cioran de Calinic Argeşeanul, o carte care va schimba pentru mulţi perspectiva din care poate fi citit autorul Silogismelor amărăciunii, apoi un manuscris al unei bune cărţi de poezie, Dragoste de Stoian G. Bogdan, şi o carte de povestiri de Adrian G. Romila, fără titlu cert deocamdată.
2. Dintre cărţile de literatură străină, după ce am citit tot alandala o mulţime de cărţi, am terminat zilele trecute Supunere de Michel Houellebecq, m-am desfătat cu o carte semnată de iordanianul Rabih Alameddine, Femeia de hârtie (la recomandarea Magdei Ursache), şi am recitit, dintr-o perspectivă sufletească nouă, De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi. Nu am să explic cărţile, poveştile se trăiesc citindu-le, nu repovestindu-le. Dar am să vă îndemn totuşi să citiţi cartea lui Michel Houellebecq, Supunerea (Humanitas, 2015), care nu e cea mai bună carte a autorului, dar este extrem de pregnantă prin subiect şi abordare. Ce se întîmplă în această carte şi de ce a stîrnit atîtea comentarii? Acţiunea cărţii se petrece în anul 2022, într-o Franţă a incoerenţelor politice şi sociale, în care democraţia îşi dovedeşte limitele, vulnerabilităţile. În spiritul acestei democraţii, susţinută de cele trei concepte, emanaţie a Revoluţiei Franceze, „liberté, égalité, fraternité“, un partid musulman, recent înfiinţat, Frăţia Musulmană (La Fraternité Musulmane), preia puterea politică, cu o complicitate bine ilustrată, a intelectualităţii, a mass-mediei şi chiar a lumii politice care trăieşte doar din calcule meschine, departe de orice interes al unei Franţe istorice. Supunere este, în fapt, un scenariu care are în planul secund moartea democraţiei şi trecerea societăţii la o dictatură religioasă, cea a islamului. După ce a preluat puterea politică, cu largul concurs al unei populaţii anesteziate de promisiuni, Frăţia Musulmană preia controlul asupra celui mai sensibil loc din societatea franceză: Universitatea Sorbona. Rămîn în universitate doar profesorii care aderă la islam, regulile islamului sînt impuse în comportamentul studenţilor, viitorul societăţii este astfel pecetluit. Personajul narator al cărţii este profesor universitar la Sorbona şi este un seismograf al istoriei pe care o trăieşte el, pe care o trăieşte societatea franceză. Pentru că nu trece imediat la islamism, ca mulţi dintre colegii săi, este pensionat anticipat. Încearcă o recuperare a spiritului catolic, dar nu reuşeşte să înţeleagă nimic, două secole de ateism şi agnosticism în Franţa au creat francezilor un vid interior de nerecuperat. Şi, în final, naratorul-personaj face şi el pasul decisiv, spre religia care devenise majoritară în Franţa. În interviurile sale ulterioare Michel Houellebecq a spus răspicat că Franţa, că Europa vor încerca o recuperare a propriilor religii (le retour du religieux). Că în faţa ofensivei unei religii străine Franţei, aceasta s-a găsit total dezarmată. Dacă Franţa ar fi avut o Biserică naţională, ar mai fi ajuns în acest punct? Răspunsul lui Michel Houellebecq este indirect, dar clar. Revenirea la ceea ce a spus Malraux cîndva, că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“, pare să aibă o ilustrare fără echivoc.
3. O citire pe sărite din cărţile lui Luca Piţu, acum la „plecare“, mi s-a părut evocatoare şi de bun-simţ. Am citit şi recomand electrizanta carte Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură de Magda Ursache, o poveste a cenzurii trăită de autoare şi de noi toţi din epoca cealaltă pînă în ziua de azi. Şi dacă mai aveţi puţin timp, nu strică să daţi un ochi prin cartea semnată de Anca Manolescu, Modelul Antim, modelul Păltiniş, cum plin de voluptăţi autoreferenţiale este volumul Feţe jupuite al lui Ioan Es. Pop.