a24

Cioran, ca o lovitură de trăsnet

Élisa Brune

          Un bărbat la volanul unei maşini mari face manevre pentru a trece printre două obstacole. Progresează centimetru cu centimetru, când are peste un metru de spaţiu liber. Fără îndoială convins că şofează un camion, îşi încruntă sprâncenele supraveghind alternativ aripa stângă şi aripa dreaptă, absorbit sută la sută de această operaţiune periculoasă.
Astfel, în viaţă, se poate înainta cu sprâncenele încruntate pe deasupra unor îngustări imaginare, şi a nu explora decât o infimă parte din piruetele posibile.
*
Artistul este cel căruia îi sus-tragem libertatea noastră.
*
Într-o noapte, în patul meu, mă dislocam ca de obicei. Nemaiputând aştepta, mă hotărăsc, în sfârşit – de zece ani îl citesc –, să-i scriu o scrisoare, lui, singurul om de pe Pământ ce pare să sufere aşa de mult ca mine.
*
A murit în noaptea următoare.
*
E un om care n-a găsit mijloacele de-a fi un om şi care şi-a plâns viaţa în tot acest timp. Fapt ce a sfârşit prin a-i da forţa unei personalităţi.
*
N-a vorbit niciodată pentru a seduce, nici pentru a-şi povesti poveşti, numai pentru a se face însoţit de un zgomot recognoscibil, precum copiii care coboară cântând în pivniţă.
*
Viaţa a reuşit să umilească un tip care nu dăduse niciodată doi bani pe ea: a murit ramolit.
*
Multă vreme, am trăit chircită în durerea mea, pentru a o face să tacă, a o sufoca, a o camufla, mai ales pentru a păstra un cap prezentabil în faţa unchilor, mătuşilor, profesorilor, şi apoi, într-o zi, pricepând că n-aş avea niciodată un avantaj, m-am hotărât să procedez invers: urma să-l arăt, să-l târăsc în lumină, să-l prostituez, curând s-ar fi văzut dacă, mai mult decât a mă împiedica să trăiesc, n-ar putea de asemenea să-mi servească drept animal de povară. Am luat un Bic  şi iată.
*
În momentul morţii sale, chiar a lui să fi fost, Pământul n-a încetat să se rotească. Doar un mic cutremur de magnitudinea 4 pe scara Richter, undeva pe lângă Liège, pentru a marca lovitura. Un pic mai mult de-un frison în blana unei pisici.
*
Să fi putut Cioran contracta o murdărie în cap nu e lipsit de picanterie. Se putea presupune pentru el sinuciderea, sau altă formă de moarte în deplină cunoştinţă de cauză, la limită un accident. Dar să fi sfârşit ţicnit, ar fi fost cu siguranţă primul să se delecteze de-o asemenea ironie a sorţii.
*
A vrea „să fii tu însuţi“: un slogan frumos, un ţipăt de raliere, o cruciadă, până în ziua când nu se mai încumetă nimeni să vă împiedice. Atunci apare în toată imensitatea lui inabordabilă: vidul.
*
Durere să vezi toate creierele noastre descumpănite la fel unele precum altele şi neavând măcar consolarea să-şi poată uni borcanele pentru a face o singură disperare.
*
Nu merită să-l înduri pe Dumnezeu. Fac parte dintr-o generaţie ce se lipseşte cel mai natural de lume. A răcni în vid: singura ocupaţie.
*
Un prieten mi-a zis: „Cuvintele tale trăiesc. Îşi duc viaţa în infern, însă trăiesc“. Am răspuns: „Şi unde crezi tu că te găseşti?“
*
După optzeci de ani petrecuţi în teroarea de a muri, vede storcându-i-se ultima umilire, de-a muri fără măcar s-o bage de seamă, victimă a unei demenţe care-l privează de el însuşi.
Poate n-a fost niciodată aşa de fericit ca în acei ani.
*
Într-un fel anume, se delecta cu ea dinainte: „Pe când totul devine searbăd în jurul nostru, cât de tonică ne apare curiozitatea de a şti cum vom înnebuni!“
*
Mai ales a nu rămâne cu spiritul în balans. A-l ocupa sub orice pretext.
*
Când singure animalele se sfâşiau între ele, spectacolul nu era destul de savuros. Da, sânge, dar nu lacrimi. A trebuit să-şi vâre nasul conştiinţa pentru ca faptul să devină cu adevărat o plăcere. Să răcnească, să bocească, să se tortureze cu poftă şi delicateţe.
*
I-am citit pe nihilişti. Le reproşez umorul distant şi sofisticat. Când se ştie cât chin e să fii profund convins de ceea ce enunţă ei cu atâta eleganţă, îţi spui că un urlet înspăimântat s-ar potrivi mai bine situaţiei.
*
Conştiinţă: cangrena Universului.
*
Avea prea puţină stimă de sine pentru a se ofusca de un sarcasm în privinţa lui.
*
Am o curiozitate clinică vizavi de natură, ca un tehnician dat pe spate de găselniţele unui coleg. Nu obosesc să admir ingeniozitatea de care a fost nevoie pentru a compune un asemenea fiasco.
*
A trăi nu e suficient pentru a exista. De unde cărţile, nebunia şi extazul.
*
La moartea lui Cioran, am ştiut că asta îmi atârna la nas de zece ani, zece ani de când începusem să-l citesc, zece ani de când nu mai scria, zece ani fără să facă nimic, în vreme ce vidurile noastre două s-ar fi putut încrucişa şi saluta în cea mai deplină sterilitate.
*
Greu poţi folosi cuvântul naiv în legătură cu el, dar în fine, ataşamentul faţă de Dumnezeu se aseamănă tare mult cu o pendulă stricată. I s-au împuiat urechile când era mic, iar asta produce genul ăsta de amprentă definitivă.
*
Singure animalele sunt incontestabile. Însă cât de previzibile. Am dori să-ntâlnim un destin, o măreţie, un pic de suspans. Dăm astfel de spiritul care, în acelaşi timp în care descoperea moartea, a trebuit să urzească mii de şiretlicuri pentru a se împiedica s-o vadă şi a reuşi să rămână calm. Ar avea nevoie de nişte fabule pentru a-şi înfrunta finitudinea, cum îi trebuie o anumită zdreanţă micii mele nepoate pentru a înfrunta noaptea. O numeşte dădaca ei. Dumnezeu e dădaca  spiritului, pe care acesta o mestecă pentru a îndepărta coşmarurile.
Însă, într-o zi, autosugestia oboseşte, fabulele se dezarticulează şi spiritul întârzie o vreme înainte de-a măsura pagubele, precum acele personaje din desenele animate care aleargă încă după ce au depăşit marginea falezei. Când coboară capul şi văd vidul, cad. Noi suntem exact acolo, în gestul de coborâre a capului, şi Cioran a văzut vidul înaintea celorlalţi. Grimasa de groază e pe cale să destindă toate feţele noastre la fel cum a deformat-o pe a lui.
*
Un instrument de muzică, sau nu contează ce alt obiect, posedă o frecvenţă fundamentală. E sunetul pe care-l emite când îl izbim nu contează cum. Intră complet în vibraţie sub efectul şocului, şi această vibraţie va fi frecvenţa lui fundamentală.
Spaima e frecvenţa fundamentală ce iese din fiinţa mea, cât de puţin să fie zgâlţâită. Gradul meu zero. Zgomotul meu de fundal.
Pe acest soclu, care este un bloc de abis, am ridicat în grabă câteva schele în formă de estradă, unde pot, când am ocazia, să joc nişte scene convenite, din care unele sunt câteodată nostime, nu există nicio contradicţie în locul acela. Până la urmă, lungile fâşii de hârtie colorată  au nevoie de vid pentru a-şi desfăşura spiralele.
*
Pentru îngroparea lui, o prietenă bine intenţionată a reuşit să impună ideea unei liturghii ortodoxe române. Pe lângă popă şi psalmi, erau necesare nişte sticle de vin şi coliva  dispuse în partea de jos a mormântului. Angajaţii pompelor funebre, crezând că e vorba de un bacşiş, au dat pe gât alimentele înaintea sosirii cortegiului. Scandal şi discuţii în faţa asistenţei încremenite, până a-l putea plonja pe Cioran în ultimul său frig. S-ar fi prăbuşit de râs.
*
Dantelăriei nihiliştilor îi lipseşte furia, sau mai exact panica.
*
Îmi văd prietena însărcinată, şi nu sfârşesc a măsura amploarea catastrofei.
*
Viaţa mă interesează cât timp ea se arată curtenitoare faţă de mine. Nu voi fi dintre cei care îi mulţumesc destinului că i-a acoperit de probe graţie cărora au putut „progresa“. A geme, frumos progres! La prima lovitură, abandonez lupta şi mă fac nevăzută.
*
Toată durerea este a mea, fiecare imagine mă torpilează, scenele trăite precum ficţiunile, cărţile, filmele, coşmarurile, orice evocare a durerii este durerea însăşi.
*
Înaintea fiecărui nou-născut: încă unul care nu ştie la ce se expune.
*
Se poate cu adevărat urca pe acel cadavru?
*
E un eseu despre Cioran.
E o călătorie în Cioran.
E o tiflă dată lui Cioran.
E un text care doare la lectură, însă mai mult încă la scriere.
E un exorcism care a dat greş. El mă bântuie încă mai mult ca înainte.
Speram, înfruntându-l în faţă, să-l fac inofensiv, să-l golesc de puterea lui corozivă. Or, nu. E mai rău.
*
La ora asta, corpul său e fărâme. Îl vedeţi, creierul său atâta şi atâta de bântuit de moarte? A putrezit. Ca o brânză banală. Ochii ce purtau în ei toată spaima lumii s-au dezlipit din orbite. S-au topit. Rămân două găuri larg deschise pe care nimic nu le distinge de ale omului cavernelor.
S-ar putea juca fotbal cu craniul său, cum el însuşi făcea în cimitirul din satul său natal. Groparul, marele său prieten, era fericit să-i ofere o jucărie. El înfiripa la şase ani lunga lui conversaţie cu moartea.
*
Nu l-am aşteptat pentru a urla noaptea, însă cu toate astea, el n-a reparat nimic.
Un poet ori un mare romancier ar fi putut să-mi fure ochii, să mă încânte, să-mi legene sufletul până pe punctul de-a mă sustrage din neant. Cât despre el, se poate spune c-a păşit în gol.
*
La douăzeci şi doi de ani, el era „specialist în problema morţii“. Specialist în toate sensurile termenului, în viscere şi în cap, după ce îi studiase, îi fructificase, îi somase pe toţi înţelepţii şi filosofii să-i furnizeze răspunsurile lor, după ce făcuse turul subiectului.
La douăzeci şi doi de ani, pe unde eram eu? Mă temeam de nopţi ca de ciumă, de multă vreme deja, dar, ziua, niciodată nu-mi imaginasem c-aş putea să mă consacru problemei. Studiam contabilitate, marketing, drept social, fără măcar să văd în asta ceva bizar. Nu exista legătură între nopţile mele şi zilele mele, nu tu referenţial comun, nici măcar succesiune. Exista noapteA , marea noapte, singura, mereu aceeaşi, care mă muncea între tăişurile ei, şi apoi ziuA , lumea fiinţelor umane aşezate într-o logică mai degrabă convenabilă, şi unde era suficient să procedezi ca ele pentru a fi ca ele. Până la crepuscul.
Aceste două lumi distincte, disjuncte, erau despărţite printr-o suprafaţă limpede şi lucitoare, aşa cum e despărţit aerul de apă.
*
La douăzeci şi doi de ani, el se află pe culmile disperării. A cuprins orizontul întreg cu privirea lui îngrozită: cunoaşte tot ceea ce îi lipseşte pentru a putea trăi şi că niciodată nu va veni. Nu va adăuga nimic tragediei sale. O va repeta, o va mesteca din nou până la epuizarea motorului. Faptul că îmbătrâneşti nu te învaţă nimic, atunci când vine vorba de esenţial. Numărul distragerilor se diminuează. Ruina nu mişcă un fir de păr.
*
Pentru o operă despre moarte, e destul de viu. Ne-a făcut una ca asta într-un stil „înalt“.
*
În timpul unui weekend la Paris, imediat după moartea lui, am simţit cum acest oraş tocmai se golise de el, deodată mai uşor şi mai tragic. Aerul era debarasat de-o ameninţare, însă faptul nu era decât şi mai cumplit, căci ameninţarea era numai înăbuşită, adevărul, căzut într-un puţ. Vocea conştiinţei se stinsese şi realitatea era din nou plată, ca o penişă  ce se va cufunda şi face dispărută cu totul, fără vigie/veghe/strajă să anunţe dezastrul.
*
Dacă suferea atâta de povara conştiinţei, de ce-o fi răspândit-o în toate părţile?
Acest secret teribil, dac-ar fi fost un pic mai caritabil faţă de genul uman, l-ar fi dus cu sine, având balast o piatră solidă, spre fundul unui fluviu.
Anumiţi seropozitivi sunt aşa de revoltaţi pe soarta lor că nu încetează să profite de ceilalţi. Nu există motiv pentru care noi să fim singurii… Conştiinţa e sida creierului, pe când scriitura e coitul veninos care-i va contamina pe cei puri.
*
Mă înfricoşez.
*
Te poţi chinui noaptea şi râde cu plictis în timpul zilei. E vorba de a-ţi recăpăta suflul între două apnee.
*
La trezire, sunt în epoca pietrei. Îmi trebuie câteva minute pentru a ajunge din urmă istoria şi a mă scula în al douăzecilea secol.
*
Aş putea căuta locurile pe unde mergea, să-ncerc a-mi pune paşii în urma paşilor lui. Dar las-o baltă, fetişismul e fix ultimul lucru ce se impune aici.
*
Fadoul îl făcea să plângă, la fel ca muzica ţigănească şi tangoul argentinian. Tot ceea ce prelinge melancolie.
*
Mă temeam, consacrându-mă lui, că-mi agravez crizele, că desfăşor noaptea în plină zi, că mă sap în mod definitiv. Dar această idee rămânea înşurubată în capul meu, şi atunci cu atât mai mult să-i fac faţă şi să las uraganul să treacă, bizuindu-mă pe faptul că poate-ar uita să mă dea gata. Pentru a suporta sosirea nopţii, planul meu era simplu: niciun cuvânt despre el după ora opt. Niciun gând. Să-mi golesc ţeasta ca o chiuvetă, cu tot ceea ce s-ar găsi acolo: benzi desenate, dineuri între amici, poeme, seriale TV, partide de sex, concerte, sport, cursuri de tubă, totul, totul, mai puţin el şi mutra lui sinistră.
Pentru ora de faţă, ce era deja înaintată, aveam o idee gata pregătită, seducătoare: să continui lectura unui Le Clézio solar şi radios. Dar, de-abia deschisă cartea, dau de o înmormântare, şi citesc un text atroce, cu un lux de amănunte de care nu mă pot împiedica să vă fac să profitaţi:
– Cel mai rău a fost cu îmbrăcatul, ştiţi, pielea s-a crăpat…
– Ah! Dumnezeule…
– Da, îl îmbrăcasem în veşmântul său negru, şi pe urmă pielea spatelui a crăpat, şi atunci a trebuit să curăţăm totul, şi s-o luăm de la capăt, şi l-am îmbrăcat într-un alt costum.
– Nu s-ar spune totuşi, avea un aer aşa de liniştit, aşa de feri…
– Da, este adevărat, însă a fost nevoie de asemenea să-i legăm bărbia…
– Şi l-aţi pudrat?
– Bineînţeles, ce vreţi, a…
– Oh, e îngrozitor, ce încercare pentru soţia lui.
– Singură n-a putut, sărmana, era prea dureros pentru ea..
– Din fericire vă aflaţi acolo.
– Da, însă e teribil. De-aţi şti c-a pătat cearşafurile şi după două zile.
Ar fi vrut să-mi bage capul sub apă, nu s-ar fi prins altfel. Încercarea se anunţa consistentă. Riscam să-mi las acolo pielea, şi în orice caz penele ce-mi decorează atât de bine pălăria. Cu toate astea începusem, c-o vreau ori ba. Nu mai era posibil să ne despărţim, călăul meu şi cu mine. Un rechin ce a muşcat e nevoit să hăcuiască mai departe ori să sfârşească sufocat.
*
Am pus acolo, concentrată, toată bezna ce mocneşte în mine, pentru că e greoi s-o porţi când vrei să te-ascunzi, dar, de renunţi la secret, dintr-odată efortul se alină, eşti ca despovărat de către privirea celorlalţi, care-şi iau partea, care te plâng, apoi greutatea se preschimbă într-o bulă de aer, va sfârşi prin a te lua pe sus, dar nu, exagerez cu asta, îmi iau visele drept realităţi.

Traducere de
Laurenţiu Malomfălean
Fragment din volumul
Cu moartea în suflet: Cioran-tango,
în pregătire la Casa Cărţii de Ştiinţă
din Cluj-Napoca.