a23
Michaux
Jean-Pierre Martin
„Freud vrea neapărat să mă înzestreze cu o familie.“ HM va face mereu tot ce-i va sta în putinţă pentru a păstra secretul absolut asupra vieţii sale. Arzând pe cât posibil toate scrisorile. Afişând o adevărată oroare faţă de ţara sa de origine, Belgia, ca şi faţă de orice agregat colectiv, de trecut în general şi poate în mod special faţă de copilărie, pe care a împins-o de altfel într-un soi de amnezie. Cultivând tenace tendinţa de a nu reveni şi de a nu privi în urmă. Detestând în permanenţă tot ce-i putea aminti de atmosfera familială. „A, nu ştiaţi? Eu scuip pe aniversări, sărbători bune doar pentru familie. Eu unul nu mai am nimic de-a face cu ordinul ăsta“ – sunt cuvintele unui om de şaptezeci de ani la care furia adolescenţei e intactă. O clauză a testamentului său stipula în mod clar: „Îmi dezmoştenesc toţi membrii familiei“.
Ar fi putut declara foarte bine precum Sartre din Cuvintele: detest copilăria cu tot ce decurge din ea. Dar el merge şi mai departe: nu va da niciodată un „récit“, o povestire detaliată în acest sens. Despre trecut numai tăcere.
„Am trăit împotriva tatălui meu (şi a mamei, împotriva bunicului, a bunicii, a străbunicilor); numai fiindcă nu i-am cunoscut nu am putut lupta şi împotriva strămoşilor mai îndepărtaţi.“
El nu nega importanţa originii. Dimpotrivă: ştia foarte bine cât de mult te poate închide trecutul. Iar teama lui obsesivă era tocmai aceea de a nu trasa cumva un cerc în care să fie obligat să revină ca la un punct de plecare: „În ciuda eforturilor făcute în toate sensurile de-a lungul unei vieţi întregi pentru a se modifica, oasele lui, fără să se sinchisească câtuşi de puţin de el, urmează orbeşte evoluţia familială, rasială, nordică…“ La ce bun o existenţă creatoare, plină de călătorii, dacă nu doar pentru a evita, fie şi tranzitoriu, determinismul nimicitor, condiţionarea familială, predestinaţia, reproducerea atavică a „incurabililor fii din fii“?
Viaţa e un cuvânt care, sub pana lui Michaux, declanşează toate emoţiile. Când pretindea că „scuipă“ pe ea („Eu scuip pe viaţă, mă desolidarizez de ea. Care individ nu valorează mai mult decât viaţa lui?“); ori când o ţine întruna: „vreau să văd şi să trăiesc“, urând „antiviaţa“, punând viaţa pe acelaşi plan cu creaţiile sale: „De ani de zile nu fac decât să umblu încolo şi-ncoace prin viaţă, traducându-mă în stări, în călătorii, în gesturi, mirări, indignări, şi în scris“. Odată chiar declara: „Eu sunt un om care caută să afle ce e viaţa“, ceea ce-l face pe unul dintre apropiaţii lui, Armand Gatti, să spună că rar mai poţi găsi un om pe lume care să semene într-atât cu scrisul lui.
În orice caz, dacă a călătorit atât de mult, dacă a scris, visat, pictat, compus, a făcut-o, se pare, mai întâi de toate pentru a scăpa de „viaţa vasală“, de „viaţa degradantă“, pentru a demonta persoana socială, adică construirea eului său de către alţii. Ca şi cum, aplicând à la lettre distincţia făcută de Proust între eul civil şi eul creatorului, s-ar fi instalat totalmente în acesta din urmă şi s-ar fi străduit să se lepede de trup precum Sfânta Françoise cea despre care Ernest Hello (unul dintre „amicii lui de geniu“) spunea: „Viaţa ei pe lumea aceasta nu e decât scoarţa subţire, transparentă a vieţii pe care o ducea în lumea cealaltă. Viaţa ei terestră nu fu decât o apariţie“. Ducând o asemenea luptă în numele spectralului, al fantomaticului, de ce ar fi acceptat HM să se lase, la o adică, pradă tangibilului?
Umbra şi absenţa sunt intimidante, intimidantă obstinaţia de a se refugia în cealaltă lume a unei fiinţe esenţiale, dincolo de faţa vizibilă şi de întruchiparea omului ieşit la cumpărături: „Dacă mă zăriţi cumva, vedeţi-vă de drum, nu-s eu acela“. E vorba de o viaţă ce pare să se fi retras în asceză şi călătorii, să se fi dispersat pentru a se pierde mai uşor într-un motiv de linii, pentru a renaşte sub formă de figuri imaginare scrise ori pictate. Lucrul acesta a dat naştere desigur la legendă, la un mit pentru câţiva iniţiaţi, tot atât de eficace pe cât e de lacunar. Dar care nu se compară, tocmai prin caracterul său confidenţial, cu mitul lui Rimbaud, propunând un fel de răsturnare a acestuia. În cazul nostru tăcerea vine înaintea operei, opera fiind aproape tardivă: adolescentul tăcuse, copleşit de cuvântul mistic şi tânărul, deja matur la douăzeci şi trei de ani, intra după o primă viaţă în cea de-a doua de-a-ndăratelea, părând că abordează literatura, apoi pictura ori Parisul, ca trecător, schimbând mii de hoteluri şi de registre, multiplicând plecările, luând trenul ori vaporul.
Mitul e de-acum vechi. De unde şi forţa sa. Legenda creată în jurul său ar putea părea la prima vedere că ţine de mutism. Deşi era grăitoare. Existenţa nu i-a servit lui HM decât pentru a fabrica un secret. A extras din ea şi un fel de adaptare literară, suprimând, pe cât posibil, indiciile. Gide a îndrăznit, încă de pe la 1929, să formuleze ideea că scrierile lui HM sunt un gen de confesiune. Cât priveşte rarele şi scurtele notiţe autobiografice pe care a consimţit să le scrie, acestea sunt în fond tot atâtea măşti, imagini fantomatice destinate să nimicească din faşă reprezentarea sinelui de către alţii.
Prin anii ’50 (cu siguranţă şi mai înainte), acelaşi decor ce-i permitea lui Sartre să utilizeze figura mediatizată a scriitorului, să se arate de câte ori doreşte, să ofere publicului odată cu o nouă carte un nou an din viaţa lui, acelaşi decor deci îi permitea lui Michaux să se manifeste invers. Fiecare reacţiona cum putea la acele timpuri radiofonice, fotografice, curând telegenice… În 1950 chiar, dorind să ilustreze în La littérature à l’estomac ideea de atitudine refractară, Julien Gracq îl dădea exemplu pe Michaux: „Domnul Georges Duhamel dispune mai degrabă de o situaţie, pe când domnul Henri Michaux de o audienţă“. HM se menţinea pe poziţia asta nu doar dintr-o fobie faţă de opinia publică; o făcea împotriva formelor moderne ale consacrării oficiale şi ale transparenţei revendicate de scriitorul ce trăia în văzul lumii. HM prefera compania celor două sute de cititori electivi. Nu-şi dorea nici statut, nici imagine. Lucru destul de dificil. Ar fi trebuit să fie clandestin pentru asta. Dar el credea că putea încă anihila procesul irepresibil pe care-l produce harul sau charisma şi opune mitologiei transparenţei mitologia secretului. La început, se pare chiar să fi reuşit. Dintr-un anume punct de vedere însă, nu era vorba oare aici de o luptă dinainte pierdută? Nu ducea el astfel o luptă plină de capcane?
HM a contribuit desigur în mare parte la vulgata ce a luat naştere mai târziu, dar aceasta nu este doar creaţia lui: icoanele atrag, se ştie, ca şi imaginile; sigur, e plăcut să stai în faţa unor ziduri interzise; cum e plăcut să faci – cu admiratorii necondiţionaţi – un cerc de intimidare în care se rumegă pe îndelete legenda.
Depuneţi la picioarele statuii o coroană de adjective rituale, decupate – de fapt – din câteva ziare din a doua jumătate a secolului: secret, rar, singuratic, retras, interiorizat. Adăugaţi-le câteva citate, clişee canonice ale unui cult care, dacă nu are amploarea celui dedicat lui Rimbaud, nu e totuşi mai puţin opac. Nu uitaţi nici ingredientele – mescalina, drogurile – pe care le-aţi şi pus în prim-plan (puţin contează că el le-a folosit târziu, pe la şaizeci de ani, doar în scopul unei scriituri experimentale). Şi iată că aţi obţinut în modul acesta un Michaux redus, simplificat, dotat de „amatorii de perspective unice“ cu atribute imuabile şi cu evidenţe liniştitoare. Aţi dat astfel un răspuns la cea mai vie, cea mai problematică operă. HM presimţise asta: „Tot ce e reliefat va sfârşi în sociabil“.
După aceste îmbălsămări şi cădelniţări, trebuia oare să scufundăm din nou bebeluşul în propria-i baie, în mediul său originar belgian şi al existenţei sale terestre? Era chiar necesară reconstituirea humusului imaginar şi cultural în care s-a dezvoltat ucenicia artistului? era absolut utilă refacerea corespondenţelor între locurile şi gestaţia scriiturii, a picturii şi a muzicii, între faliile existenţei şi rupturile estetice? trebuia oare să plecăm pe urmele călătorului de cursă lungă în peregrinările şi reacţiile lui? refăcută reţeaua de prietenii, afinităţile elective, confruntările şi solicitările majore ce-i perturbau singurătatea hieratică? trebuia reîncarnat într-un corp, într-o istorie pe care o repudia? era necesar să încercăm să redăm viaţă mumiei Marelui Scriitor? să mergem până la a susţine – supremă profanare – că am cântărit diferenţa între statuia hagiografică, sculptată de dalta posterităţii, şi povestirea plauzibilă, posibilă a unei existenţe terestre care nu a fost doar o aparenţă? Curiozitate iremediabil necuviincioasă, proiectată cu certitudine dincolo de templu, ca o erezie.
Fragment din volumul Jean-Pierre Martin, Henri Michaux, Gallimard, 2003,
colecţia „Biografii-nrf“, 740 p.
Traducere de
Florica Ciodaru-Courriol