a18
Caracterologia comunismului românesc
Cristian Vasile
Ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu – primul volum al unei anunţate trilogii (Efigii ale unui coşmar istoric, volum coordonat de Marius Stan, Bucureşti: Editura Humanitas, 2015, 214 p.) – ni se prezintă ca un dicţionar al răului, al răilor mai precis, căci este vorba despre o galerie cu 27 de portrete ordonate alfabetic şi cuprinzând potentaţi comunişti şi activişti de partid, de la secretari generali (prim-secretari) ai partidului (Gh. Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu), prim-miniştri (Chivu Stoica, Ion Gh. Maurer, Manea Mănescu, Ilie Verdeţ), miniştri, membri ai Comitetului Politic Executiv, „intelectuali revoluţionari“.
Politologul româno-american a conceput volumul ca pe o reconstituire în clarobscur a principalelor figuri de „magnaţi ai vechiului regim“, adunând îndeosebi schiţe biografice redactate în ultimii cinci-şase ani (de la fostul ministru de externe Ştefan Andrei până la generalul de securitate Iulian Vlad). A rezultat un extrem de util lexicon cu biografii comuniste, consistente fişe caracterologice ale epocii totalitare. Însă cartea este ceva mai mult decât atât pentru că, în alt plan, reprezintă o explorare a principalelor instituţii comuniste: partidul, aparatul propagandistic-ideologic, organele represive (în special Securitatea), dar şi institute socioumane (Institutul de Cercetări Juridice). Iniţial textele au fost scrise în contexte foarte diferite, ca prefeţe, recenzii, necroloage etc., însă ele au căpătat o coerenţă remarcabilă prin revizuire, augmentare, aducere la zi şi, nu în ultimul rând, prin munca de asamblare a tânărului politolog Marius Stan, adevărat îngrijitor al ediţiei. Trebuie spus că şi editura a avut un cuvânt de spus prin ideea segmentării într-o trilogie, cu un prim volum dedicat efigiilor negative, indezirabile, ale perioadei postbelice.
Textele sunt scrise parcă sub semnul unei anumite anxietăţi şi, din acest motiv, volumul nu este propriu-zis o carte academică. Aceste crochiuri au apărut în cea mai mare parte pe platforma „Contributors“ şi au fost evident adresate unui public larg. De aici şi evitarea excesului de referinţe academice. Sunt contribuţiile unui influent politolog şi intelectual public la recuperarea memoriei totalitarismului şi la înţelegerea dinamicii sale umane şi instituţionale. Este un demers moral-civic care conţine sugestia că aceste portrete comuniste, sub formă de stafii, ne pot bântui şi astăzi dacă refuzăm cunoaşterea profundă şi asumarea trecutului. Evident, nu este vorba despre o întoarcere la comunism, ci de pericolul de impregnare cu mentalităţi îndatorate epocii totalitare sau de riscul de a cădea pradă unor forme de autoritarism sau subversiune internă şi externă (putinismul, de exemplu).
În plan secund cartea se ocupă de patologiile culturii şi literaturii române – deformată prin (auto)cenzură, infiltrată de ideologi (Dumitru Popescu), activişti sau scriitori care şi-au trădat vocaţia (Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu), desfigurată de (post)protocronism. Vladimir Tismăneanu are darul de a stăpâni foarte bine istoria politică şi intelectuală a URSS şi a Europei Centrale şi de Est, fapt care înlesneşte comparaţii între personaje autohtone şi (pseudo)omologi din blocul comunist controlat de sovietici: Adam Ważyk, Evgheni Evtuşenko, Aleksander Wat, Gyula Háy apar în paginile volumului, de cele mai multe ori pentru a sublinia precaritatea exemplelor româneşti de salvare morală, politică şi intelectuală.
Chiar digresiunile (schiţa biografică a doctorului Leon Bercu, ataşată de portretul lui Gheorghiu-Dej) şi exerciţiile de istorie contrafactuală (ce s-ar fi întâmplat dacă nu Ceauşescu i-ar fi succedat lui Dej, ci Gheorghe Apostol?) pornesc de la o profundă cunoaştere a epocii, a personajelor istorice, a contextului politic şi au menirea de a invita cititorii la reflecţie. Vladimir Tismăneanu se remarcă şi de această dată prin formule memorabile: polemizând cu Lavinia Betea, care l-a proclamat pe Ştefan Andrei drept un Machiavelli al comunismului românesc, profesorul de la Maryland a găsit o altă echivalare – fostul demnitar comunist îi apare ca „un Andrei Gromîko al ceauşismului“ (p. 21).
Efigii ale unui coşmar istoric poate fi privită ca o continuare a Lumii secrete a nomenclaturii… (Humanitas, 2012); înrudirile sunt evidente, iar arta portretistică se vădeşte în ambele cărţi. Numai că această ultimă lucrare iese în evidenţă prin caracterul ei de bestiar al comunismului românesc (Mircea Mihăieş a observat probabil primul acest aspect). De fapt, prin conţinut ea acoperă şi a doua accepţie a termenului, aceea de luptă dintre oameni (ai societăţii civile) şi animale (totalitare) în arena (politică). De altfel, simbolic parcă, epilogul cărţii (Intelectualii, antipolitica şi tradiţia lui 1989) se apleacă empatic asupra rolului societăţii civile, al intelectualilor critici şi al disidenţei în schimbările din 1989.