a17

Despre sensul anagogic al frumosului

Alexander Baumgarten

          Diafană, bine-venită şi anagogică este prezenţa doamnei Claire Bressolette în Cluj: teolog şi filolog, doctorand în litere al Universităţii, toate gesturile culturale ale doamnei trimit spre un orizont al transcendentaliilor între care se disting binele şi frumosul în numele cărora vorbeşte, scrie, reuneşte oameni şi evocă istorii uitate şi care privesc direct propria noastră identitate. Subiectul cercetărilor doamnei Bressolette este Jacques Maritain, urmele pe care teologul şi filosoful francez le-a lăsat în cultura română, cu trimitere explicită spre corespondenţa încă inedită a sa cu teologul şi filosoful greco-catolic Ioan Miclea. Figură puţin cunoscută astăzi în mediul românesc, cultivator al neotomismului şi aşezat într-un con nedrept de umbră (la care a contribuit, probabil, o controversă adesea invocată cu D. D. Roşca), Ioan Miclea a fost una dintre acele rare figuri ale culturii teologico-filosofice româneşti care a asumat, în prima jumătate a secolului XX, o rediscutare a moştenirii creştine din perspectiva neotomismului francez, făcând din tradiţia elitei intelectuale greco-catolice transilvane un fond recercetat şi retematizat. Manuscrise inedite, o corespondenţă inedită a autorului român cu Jacques Maritain şi exegeza competentă a doamnei Claire Bressolette dovedesc categoric această plasare.
Un prim volum oferă un prim argument: A gândi frumuseţea – Penser la beauté. Ioan Miclea – reflecţii asupra concepţiei despre artă şi poezie la Jacques Maritain (Centrul Cultural „J. Maritain“ din Blaj, Baia Mare: Editura Surorilor Lauretane, 2015). Volumul conţine, alături de o prefaţă a editoarei, transcrierea în română a unor reflecţii inedite ale lui Ioan Miclea despre estetica lui Maritain, traduse în limba franceză de editoarea lor, un foarte important dosar de texte care debutează cu un schimb epistolar între Miclea şi Maritain (1967) şi care conţine o serie de documente privind cenzura comunistă a textelor lui Ioan Miclea şi facsimile ale operei transcrise. Serviciul pe care îl aduce culturii române doamna Claire Bressolette prin editarea acestor documente este enorm pentru că, dincolo de conţinutul lor, el este inteligent orientat: traducându-le în franceză, volumul nu trimite doar la o formă de construire a unei identităţi locale, ci face un semn discret spre întreaga tradiţie care practică această identitate  de deschidere a ei spre sursele proprii: în acest caz, limba şi gândirea „dublului“ sursei editate, în persoana şi opera lui Maritain.
Întreg textul editat stă, în fond, pe o singură idee, gravă şi singuratică în peisajul contemporan, şi anume pe reductibilitatea transcendentaliilor la frumos. Fundamentele temei, care deschid una spre cealaltă literatura şi filosofia, sunt cele obişnuite în lumea neotomiştilor: explorarea tradiţiei tomiste medievale şi a urmaşilor acestora, adică de la Toma la Cajetanus şi Suarez. Aici, Miclea dovedeşte, în eseul său, capacitatea de problematizare tipică a neotomismului de la începutul secolului XX: o reducţie a filosofiei medievale la o axă principală aristotelico-tomistă, la o lectură a lui Aristotel prin Toma şi folosirea acestei univocităţi între cei doi autori în vederea unei critici a modernităţii. Aceste teze, chiar dacă ele ţin mai degrabă de stadiul primitiv şi angajat al cunoaşterii textelor medievale proprii neotomismului, sunt folosite într-o direcţie inedită, în vederea dovedirii unui primat al frumosului între termenii transcendentali în cadrul acestei philosophia perennis, pornind de la teoria frumosului ca splendor originat într-o lux originară şi traductibil în limbajul tuturor transcendentaliilor, dar făcând totodată loc rostirii poetice între demnităţile rostirii termenilor transcendentali.
Distanţa pe care o poţi lua faţă de această teză simplă îi aduce un cert avantaj. Să lase deoparte cei lipsiţi de dragoste faţă de erudiţia textelor medievale şi limba lor clară studiul acestora şi să se pună faţă în faţă cu ceea ce nu este neotomism, nu este tradiţie medievală, nu este nici strict filosofie contemporană, ci experienţă postmodernă în cel mai simplu şi mai cotidian sens al cuvântului. Este frapant, din această poziţie (să îi spunem zâmbind, ştim de ce, „slabă“), cât de multe argumente confirmă primatul frumosului asupra binelui, lucrului, fiinţei sau adevărului, deturnând de tot atâtea ori acest primat spre multiplicitatea de opţiuni ale cotidianului contemporan privind sensurile frumosului: faptul că viaţa cotidiană este dirijată în opţiunile ei prea puţin de distingerea straturilor ontologice sau de teoria adevărului, cât mai degrabă de reacţia în faţa plăcerii sau de blocajul uman însoţit de reverenţă în faţa opţiunilor neargumentabile pentru cultivarea frumosului pot face din el obiectul şi scopul ultim al unei societăţi care a experimentat istoric transcendentaliile pe rând. De aceea, problema nu mai este acceptarea principiului, care adună de partea sa argumentele validităţii sale, ci sensurile pe care le dăm frumosului şi mai ales priceperea cu care îl alegem pe cel anagogic.