a1
Despre invidie în două note
Marta Petreu
Citim în România literară (nr. 26-27), la „Ochiul magic“, o ştire despre un festival de poezie de la care, întorcîndu-se în grup, poeţi participanţi, ca să le treacă mai uşor vremea în tren, s-au amuzat copios pe seama versurilor altor poeţi, care nu erau de faţă… Comentatorul – pe care nu reuşesc să îl ghicesc – este scandalizat de bucuria rea cu care scriitorii, în cazul de faţă poeţi, au batjocorit versurile proaste ale altora, asta în loc să se îngrijoreze că poezia nu mai are public… Hm. Nu ştiu nimic, n-am habar de nimic, nici despre ce festival, nici despre care poeţi e vorba. Dar asta nu mă împiedică să observ că în notiţa din Romlit sînt împachetate mai multe probleme.
Batjocura şi violenţa în lumea literară românească nu sînt un lucru nou, mai ales după 1990. Ritualul batjocoririi face parte din năravurile noastre interbelice şi chiar mai vechi, din secolul al XIX-lea de pildă, dacă mă gîndesc la „farsele“ pe care şi le înscenau, ca să se facă reciproc de rîs, Junimea şi gruparea din jurul lui Hasdeu. Noi rîdem astăzi de ele, dar la vremea lor…
În spaţiul culturii, mai mult ca oriunde (sau ar trebui să spun: la fel ca oriunde?), personalităţile sînt accentuate, ambiţiile mari, iar pentru cei mai mulţi bucuria vine nu din succesele, ci din ratările celorlalţi. Aşa este natura umană şi aşa sînt moravurile literare de la noi. E o ipocrizie să vrei să fii mai bun ca alţii şi să aştepţi în acelaşi timp să fii iubit, ne sugerează Hegel într-o prelegere… Dacă îmi amintesc schimbul de pamflete dintre placidul E. Lovinescu şi scriitorii contemporani, nu mă mai mir cînd văd că-n lumea literară de astăzi se-ntîmplă la fel.
Nu cred că autorul notiţei din Romlit are dreptate cînd deploră „competiţia“ dintre autori, căci în toate domeniile creaţiei încercarea de-a ajunge cel mai bun e chiar pariul în care intri. E adevărat, „concursul“ este al fiecăruia cu el însuşi. Dar poate că poeţii or fi învăţat şi ei din exemplele la îndemînă că e mai important să ai o bună publicitate decît să scrii o carte bună.
Însă şi dacă noi, scriitorii, am fi prieteni ca-n „Hora unirii“ şi blînzi ca nişte măicuţe în rugăciune, tot n-am rezolva nimic în privinţa destinului prezent şi viitor al poeziei şi-a publicului ei: aceasta este o artă majoră, cînd e s-o faci; şi o artă marginală, cînd e să fie receptată. Cine are în el morbul poeziei va scrie şi dacă nu este citit ori şi dacă cei ce-l citesc rîd de versurile lui, la fel cum un preot îşi va ţine slujba indiferent dacă biserica e plină sau goală. Nu ştim exact ce rol îndeplineşte poezia în funcţionarea lumii omului, dar unul trebuie să aibă, indiferent dacă este sau nu receptată; important este să fie scrisă, cred eu.
Apoi: din moment ce maliţia vine din chiar adîncul naturii umane, în privinţa existenţei ei nu se poate face nimic. S-ar putea face cîte ceva numai în privinţa manifestării ei publice. Manierele literare ar putea fi schimbate, civilizate, recunosc eu, dîndu-i în această privinţă dreptate autorului notiţei din Romlit, iar mai multă bună-cuviinţă nu ne-ar strica. Dar Doamne fereşte să îmi fac iluzii pentru prezent ori viitor! Îmi amintesc că în spaţiul literaturii ceremoniile de batjocorire a textelor altora, cu o bucurie înalt-jubilatorie şi cu sentimentul datoriei împlinite, le-au lansat criticii literari. Ce mai bătute pline de ură au jucat şi joacă ei pe cărţi bune, decretîndu-le proaste! Cu ce satisfacţie inventează aşa-zise lipsuri, greşeli, ratări! Tot ei au lansat şi ceremoniile complementare, de slăvire a unor scriitori de astăzi, vreo doi sau trei, nu mai mulţi, scriitori cărora le consideră supercalifragilisticexpialidocious chiar şi frînturile jalnice de texte. Poeţii festivalieri, cei mai mulţi, n-au făcut şi nu fac, dragii de ei, decît să-i urmeze pe critici.
*
Din Suplimentul de cultură aflăm vestea foarte proastă că FILIT a dispărut. Gata. De ce? Pentru că organizatorii au fost şicanaţi, pentru că invidiile mici s-au strîns într-o avalanşă şi aşa mai departe: „Cum era de aşteptat, echipa strânsă în jurul Muzeului Literaturii din Iaşi, cu nucleul alcătuit din scriitorii Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, a atras şi multă ură. Li s-a reproşat, adesea, de către inşi frustraţi, care au trăit şi trăiesc de ani buni căpuşând bugetele locale, că au avut la îndemână o sumă foarte generoasă. Păcat capital, care nu se iartă în provincia noastră, mai ales dacă el duce la un alt păcat, acela al lucrului cu adevărat bine făcut şi unanim apreciat… Caracuda înghite greu succesul celuilalt. E banal şi de bun-simţ, e la îndemâna oricui să priceapă că nu oricine are la dispoziţie un buget rezonabil poate organiza un festival de amploarea şi nivelul FILIT-ului. Marii scriitori care au participat la cele două ediţii de până acum nu au venit din motive financiare: e la mijloc o anumită autoritate scriitoricească, instituţională, apoi notorietatea pe care festivalul şi-a câştigat-o încă de la prima ediţie“, scrie Bogdan Creţu, anunţînd dispariţia festivalului.
Păcat.