a5

O capodoperă numită Orbitor

Vladimir Tismăneanu

          Volumul al treilea din romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2007) reprezintă un triumf estetic şi o diagnoză intelectuală definitivă a destinului aberant al României sub comunism. Nimeni nu va putea, de-acum încolo, să mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului naţional. Graţie lui Cărtărescu, dezastrul psihologic, sociologic şi cultural al României în perioada „anilor-lumină“, dar şi în aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cît se poate de clar. Generaţiile mai tinere, care nu au trăit pe propria lor piele acele experienţe, vor pricepe cît de chinuitoare era viaţa cotidiană într-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor şi ţăranilor, dar care era de fapt o tiranie a politrucilor, securiştilor şi birocraţilor bornaţi.
Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatăl personajului principal, au crezut cîndva în demagogia socialist-egalitaristă a regimului, oameni care au îmbrăţişat, cu pasiune romantică, miturile centrale ale sistemului: rolul conducător al partidului, sacrificiile necesare construcţiei utopiei unei societăţi fără clase, şantierele tineretului, colectivismul şi solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renăscute energii morale.
Romanul este o invitaţie la amintire ca formă de exorcizare a relelor unui trecut care continuă să-şi trimită nevrozante ecouri în viaţa noastră de astăzi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceauşescu revin aici ca tot atîtea serpentine ale unor angoase şi suplicii din vremuri ce păreau de nedepăşit. Aşa cum apare în romanul lui Cărtărescu, naţional-securismul ceauşist părea sortit să dureze o veşnicie. Se ocupau cu imaginea sa diverşii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cît de absurde pe atît de corupătoare. Sînt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muşcătoare şi de o stupefiantă actualitate, momentele unei dramaturgii a umilinţei şi ruşinii, în care pseudointelectuali aserviţi se dădeau peste cap să edifice schelăria unei monstruoase apologetici de partid şi de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat“, în care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al ştiinţei, urmaşul marilor conducători din vechime. Imaginaţia lui Cărtărescu îşi găseşte în această satiră (Doamne, cît de realistă!) un spaţiu cît se poate de prielnic. Un Ceauşescu secondat de sacerdoţii dogmei se ocupă cu selecţia demnitarilor pe criterii ce ţin mai degrabă de cele ale lui Heliogabalus decît de acelea visate de Lenin.
Pentru Ceauşescu, promovarea în cadrul logocraţiei totalitare depinde astfel de limbă drept organ central al doctrinei sale. Linguşelile cele mai nesimţite cresc apoteotic în acest infern boschian al îngenuncherii sicofantice:

Rînd pe rînd, artiştii naţionali urcară pe scenă, unde meşterii tîmplari îmbrăcaţi ca meşteri tîmplari le trăgeau limba afară din gura de-un cot şi o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curînd, rămăseseră înşiraţi pe scenă vreo treizeci-patruzeci de monştri de ambele sexe, toţi cu limbile făcute sul şi gata să lingă pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacră a Tovarăşului şi a Tovarăşei (prezentă şi ea, mai discret, în uniformă de leopard, într-un colţ al scenei). Cît de mult şi-ar fi dorit ei ca Partidul să aibă un singur cur, ca să-l poată linge cu o singură mişcare meşteşugită! Între ei erau faimosul pictor B. Sălaşa, care-şi muia penelul direct în albastrul de Voroneţ, filmoloaga L. Coproiu şi mai ales cel ce-avea să rămînă un Orson Welles al stilului românesc, Aviar Găunescu, a cărui limbă de porc îi înconjura trupul de nu mai puţin de douăsprezece ori înainte ca vîrful să i se tîrască prin praf. Cunoscut pînă în îndepărtata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea să se aşeze pe părţile dinapoi ale Secretarului General asemeni peştilor paraziţi, cu ventuză. Un limbist mai mărunţel era W. C. Teodosie, căruia i se prezicea însă un mare viitor. O dată aleşi, cîntăreţii neamului se puseră pe treabă şi grădina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) înflori cu exuberanţa a milioane de trandafiri.

Nimeni nu a examinat cu mai multă acurateţe decît Mircea Cărtărescu mecanismele degradării intelectualilor-lachei din România lui Ceauşescu, capacitatea acestora de a se înjosi pînă la totala aneantizare a coloanei vertebrale. Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului românesc (Stalinism pentru eternitate), nu cunosc pagini mai pătrunzătoare decît cele din acest roman despre nălucile ideologice ale ceauşismului. Orbitorul lui Mircea Cărtărescu descrie şi explică efectele utopiei totalitare în lumea balcanico-miticistă în care mulţi au crezut că stalinismul nu avea cum să prindă rădăcini. Ceea ce probează această carte este că despoţi precum Ceauşescu nu şi-ar fi putut exercita dominaţia dacă nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delaţiunii şi făţărniciei. Înrudit cu operele unor Ismail Kadare, Ernesto Sábato sau Péter Nádas, Orbitorul lui Mircea Cărtărescu este marele roman al adevărului, al iluminării etice şi al destrămării sufocantului miraj totalitar.