a18
Clujul, capitală…
Lukács József
Trebuie să precizez, înainte să creadă cineva că sub acest titlu se găseşte vreo tentă autonomistă sau separatistă, că este vorba doar despre titulatura pe care Clujul doreşte să o obţină. Se întâmplă că în ultima vreme urbea de pe Someşul Mic este amintită, tot mai des şi în diferite ipostaze, drept capitală. În acest an, de exemplu, este capitala europeană a tineretului. Dar principalul obiectiv al autorităţilor/comunităţii este obţinerea pentru Cluj a titlului de capitală culturală europeană, puţin mai încolo, în anul 2021.
Deocamdată este capitala europeană a tineretului. Cu acest titlu Clujul s-a alăturat elitei unor oraşe vestite, care au purtat acest titlu: Rotterdam, Torino, Anvers, Braga, Maribor, Salonic. Este Clujul un oraş al tineretului? Răspunsul este categoric afirmativ. Se spune că în Cluj fiecare a treia persoană este şcolar sau student. Având o populaţie stabilă de 325.000 de locuitori, în cele 11 universităţi existente în oraş învaţă în jur de 100.000 de studenţi. Cei mai mulţi nu sunt clujeni. Vin aici pentru câţiva ani de studenţie, apoi pleacă, ducând cu ei amintirile din tinereţe. Care de regulă sunt frumoase, fiind din tinereţe.
Cât de realist este să numim Clujul capitală? În epoca de glorie a oraşelor libere, adică până la finele secolului al XVII-lea, Clujul era amintit cu un alt titlu: Transsilvania civitas primaria, adică primul oraş al Transilvaniei. Diferenţa dintre o capitală şi un oraş liber era uriaşă: într-un oraş liber chiar şi regele sau principele venea doar ca oaspete.
Da, Clujul a fost de câteva ori şi capitală politică, între 1719 şi 1732, între 1790 şi 1849 şi între 1865 şi 1869, când Guberniul, adică guvernul Ardealului, a avut sediul aici. A fost perioada când Clujul concura pentru titlul de capitală cu Sibiul. Acel oraş care, datorită unei conjuncturi fericite, în anul 2007 deja a avut şansa să poarte titlul de capitală culturală europeană. În secolul al XVIII-lea, împăraţii decideau care oraş merită să fie capitală: când patriciatul săsesc părea mai loial, capitala era la Sibiu; când magnaţii maghiari intrau în graţiile împăratului sau împărătesei, capitala era mutată la Cluj. Două palate sunt martorii acelei epoci până în zilele noastre: palatul Brukenthal de la Sibiu şi palatul Bánffy de la Cluj. Sunt cele două reşedinţe ale guvernatorilor, adică ale locţiitorilor marelui-principe al Ardealului, care locuia în Hofburg, la Viena.
Când şi-a pierdut rangul de capitală politică, Clujul a primit o altă titulatură: cea de oraş universitar. În 1872 a fost înfiinţată aici prima universitate modernă de pe teritoriul Transilvaniei şi a doua de pe teritoriul Ungariei Mari (iar universitatea s-a mutat în vechiul sediu al Guberniului). Pe atunci Clujul concura cu succes cu Pojon, Bratislava de astăzi, capitala Slovaciei. Instituţia de învăţământ superior din Cluj nu s-a născut din neant, ci din tradiţiile seculare ale unor instituţii de învăţământ. Nu ştim cu exactitate de când există o şcoală în Cluj, dar ştim sigur că în anul 1409 „rectorul“ acesteia se numea Gaspar. În secolul al XV-lea funcţiona o altă şcoală în cadrul mănăstirii dominicane. În 1581 a fost înfiinţată aici prima instituţie de învăţământ superior de pe teritoriul de astăzi al României, Colegiul Major Iezuit. În secolul al XVII-lea la Cluj existau, putem spune chiar concurau, trei şcoli confesionale importante: Colegiul Unitarian, Gimnaziul Catolic şi Colegiul Reformat. În secolul al XVIII-lea, în timpul împărătesei Maria Terezia, Academia Claudiopolitană avea patru facultăţi: Filosofie, Drept, Medicină şi Teologie Catolică. Doar că oficial nu avea rang de universitate… La colegiile protestante exista învăţământ teologic şi de drept, adică putem vorbi despre existenţa la Cluj a mai multor instituţii care ofereau un învăţământ de nivel superior.
Clujul a fost întotdeauna un oraş primitor. Întotdeauna însemnând de fapt cam 2000 de ani, de când ştim că s-a format prima urbe pe acest loc. Caracterizarea de oraş primitor nu este doar o afirmaţie gratuită. Ca istoric mi-am pus problema începuturilor oraşului. De ce comunitatea de aici a reuşit să întemeieze şi să construiască un oraş mare? Ce anume influenţează şi cine hotărăşte care aşezare sau comunitate se va dezvolta şi care va rămâne săracă şi înapoiată? Răspunsurile la aceste întrebări compun o poveste frumoasă, plină de fapte cu tâlc. Este istoria unei comunităţi care la fiecare generaţie a avut parte de conducători normali. Nu trebuie să ne gândim la nişte războinici falnici sau politicieni intriganţi, ci la oameni care au putut să gândească şi să acţioneze şi în interesul comunităţii lor. Punând laolaltă vechile privilegii ale oraşului, putem încerca să reconstituim vechile preocupări şi ţeluri ale părinţilor urbei. Ne putem imagina sălile de consiliu ale oraşului, ale Senatului şi ale centumvirilor, cu pereţii împodobiţi cu maxime şi cugetări de bun-simţ. Aceşti părinţi ai urbei se sfătuiau ce să ceară de la regi şi ce să le ofere în schimb pentru a obţine încă ceva care să le fie de folos; cum să ţină laolaltă comunitatea, cum să se elibereze de sub povara agasantă a mai micilor sau mai marilor autorităţi lumeşti şi bisericeşti, cum să-şi dovedească – cu sânge, sudoare şi aur – loialitatea faţă de regi, mai apoi faţă de principi, singurii lor stăpâni. Ne putem închipui cum au ajuns la ideea – am putea-o numi azi liberală – că pentru dezvoltarea urbei este nevoie de un flux constant de noi locuitori. În 1370 Clujului i-a fost dat privilegiul potrivit căruia acei iobagi care doreau acest lucru şi care îşi achitaseră obligaţiile faţă de seniorii lor puteau primi îngăduinţa să se mute şi să se stabilească pe teritoriul oraşului. A fost un privilegiu care a marcat pentru secole istoria oraşului. Dacă atunci liderii comunităţii ar fi optat pentru alungarea alogenilor, poate că în zilele noastre Clujul ar fi unul dintre satele înecate în praf şi noroi din Câmpia Transilvaniei. De atunci, la fiecare generaţie au existat oameni care au dorit să vină să locuiască în acest oraş. Chiar cu câteva secole în urmă, traiul de aici oferea mai multe posibilităţi decât în alte aşezări: locuri de muncă, şansa la o educaţie mai bună, putinţa de a alege dintre mai multe opţiuni în viaţă. Dar urbea oferea şi cultură. Clujul, cu o populaţie eterogenă, cu un pronunţat specific multietnic, cu orientarea sa economică mai legată de Occident, s-a oferit drept un cămin atrăgător şi pentru multe familii din centrul continentului. Prezenţa ocazională a curţii regale, mai apoi a curţii princiare, contactele mai frecvente cu lumea occidentală, cele peste 200 de zile de târg în fiecare an au făcut ca ritmul vieţii în Cluj să pară mai accelerat, burghezia mai plină de vitalitate, viaţa intelectuală mai bogată şi mai liberă. Ideile, noile moduri de exprimare în artă, noile credinţe au ajuns aici mai repede decât în alte localităţi, iar clujenii au adoptat mai repede aceste noutăţi. În Cluj au convieţuit şi încă convieţuiesc mai multe etnii, culturi şi confesiuni. Se poate aminti printre caracteristicile particulare ale oraşului faptul că este reşedinţa a cinci ierarhi creştini: a mitropolitului ortodox, a arhiepiscopului greco-catolic, a episcopului reformat, a episcopului luteran şi a singurului episcop unitarian din lume.
Clujul doreşte să fie capitală culturală europeană. Este un proiect care, sunt convins, va schimba oraşul. Şi dacă va avea succes, şi dacă va fi un eşec. Oraşul se schimbă oricum. S-a schimbat mult în cele patru decenii pe care le pot cuprinde cu amintirile mele. Am privilegiul să cunosc transformările petrecute pe o perioadă mult mai mare datorită amintirilor părinţilor, bunicilor şi străbunicilor mei. Ca istoric al urbei, am putut afla şi despre întâmplări din trecutul mult mai îndepărtat. Cred că înţeleg acest oraş şi că ştiu cum a ajuns la stadiul în care se află în prezent. Cunosc şi partea plăcută, bună a oraşului, aşa cum cunosc şi latura sa obtuză şi întunecată.
Ce aştept eu de la viitoarea capitală culturală europeană? Vom avea o mare deziluzie dacă vom dori titlul doar pentru a obţine fonduri pentru investiţii sau pentru un prestigiu efemer. Dacă iarăşi vom face ceva numai de dragul străinilor. Este o expresie franceză din secolul al XVIII-lea: noblesse oblige. Adică cine pretinde că este nobil să se comporte cu nobleţe. Dacă doreşte să fie recunoscut drept capitală culturală europeană, atunci Clujul să se comporte ca o capitală culturală.
Clujenii ar trebui să dorească în primul rând normalitatea oferită de un oraş civilizat şi doar în al doilea rând încoronarea acestui statut cu titlul de capitală culturală. Ar trebui să dorească să trăiască într-o comunitate cosmopolită, primitoare, deschisă şi senină, şi să lase în urmă metehnele retrograde, naţionaliste, provincialiste, agresive şi primitive care de prea multe ori îl copleşesc. Dacă ar reuşi asta nu ar mai trebui să concureze pentru titlul de capitală culturală. Ar fi mult mai mult: un oraş cultural normal.