a11

Târgul de Moşi

George Neagoe

          În Povestiri de pe Calea Moşilor (Casa de Pariuri Literare, 2014), Adina Popescu abordează, cu instrumentele autoficţiunii, tema planului de urbanism general (PUG) al Bucureştiului din ultimul deceniu ceauşist şi din primii ani postdecembrişti. Ceea ce, după cutremurul din 1977, s-a numit „sistematizare“ a purtat, după 1990, titulatura de „organizare citadină“, devenind, în secolul nostru, o întreprindere a „dezvoltatorilor“ imobiliari. Scriitoarea profită de pe urma deja îndelungatei experienţe de jurnalist cultural şi de investigaţie. Există, aproape la fiecare relatare, două perspective, menite să echilibreze orice urmă de lirism. De obicei, persoana care istoriseşte înregistrează, cu aptitudinile reînvăţate ale copilăriei, fenomenele sociale. Le redă, în unele cazuri, într-o sintaxă ce repetă metoda de învăţare a propoziţiilor şi de redactare a compunerilor. A observa nu înseamnă a judeca, ci a repune în scenă amintirile, aşa cum se înşiruiesc în conştiinţă. Cartea este la superofertă. Conţine majoritatea datelor unui climat care, în 2015, arată ce înseamnă, pe termen mediu, efectul de seră. Atmosfera izolată de Adina Popescu denotă eliminarea mentalităţii mic-burgheze. Citit fără prejudecăţi stilistice, volumul ilustrează trecerea de la individuaţie la concentrări de populaţie. Or, dacă luăm în considerare că, pentru cetăţenii din Povestiri de pe Calea Moşilor, acasă înseamnă bulevardul, nu oraşul, rezultă o nepotrivire agasantă între spiritul metropolitan (globalist) şi cel fals gospodăresc (al aglomerării). A sta într-un apartament devine un semn de nobleţe, de recunoaştere şi, paradoxal, de confort locativ. Înghesuiala depinde de reperul ales – camera sau clădirea:

Barbu Marilena nu locuia pe Calea Moşilor. Ea stătea pe undeva pe una dintre străduţele din spate dinspre Foişorul de Foc. Trăia la casă, iar în case nu trăiau decât ţiganii pentru că încăpeau mai mulţi la un loc. Oamenii normali trăiau la bloc. (Barbu Marilena, p. 87)

Probabil că principala calitate a culegerii este asemănarea cu un film documentar fără sunet. Imaginile curg fără a declanşa rictusuri. Sentimentalismul nu trebuie confundat cu nostalgia. Nuanţa se impune, pentru că există dor după copilărie (după o vreme personală), nu după vremuri (după un sistem politico-economic). Această percepţie fină, dar tranşantă, se vădeşte într-o secvenţă consacrată sucului la dozator, produs, imediat după Revoluţia din 1989, de firma româno-americană TEC. Prezenţa unui comerciant ambulant, Păhăruţ, posesor al unei rulote, uzurpa aura intangibilă măreţului Bucur Obor („cel mai minunat magazin din lume este Magazinul Universal de la Bucur Obor“, p. 21), un mall în fond. Şi cum în literatură funcţionează convenţiile, nu avem dreptul să ne îndoim de elogiul precedent, fiindcă, fără tăgadă, copiii rostesc, printre altele, vorbe neînţelese de oamenii mari, precum „eroism“ ori „salvare“. Nimic senzaţional nu se petrecuse. Oraşul instituţionalizase legea junglei sau, frumos zis, libera concurenţă. Menajându-i pe Cireşarii de ocazie, dornici să-l izgonească pe străinul care le invadase teritoriul, patria se putea debarasa singură de duşmanii dinăuntru sau de tovarăşii de drum, însă nu avea capacitatea să reziste visului american:

Victoria alungării lui Păhăruţ nu a fost una glorioasă, căci el plecase pur şi simplu. După o vreme nici n-am mai fost atât de sigură că plecase din cauza noastră. Tocmai se lansase pe piaţă o băutură răcoritoare minunată, pe care toată lumea voia s-o cumpere şi care se numea coca-cola. Lumea noastră de kiwi, de ananas sau de mango, colorată în verde, ciclam şi oranj, era pierdută pe veci. (Păhăruţ, p. 210)

Verosimilitatea întâmplărilor se menţine nealterată datorită lipsei de nostalgie sau de inflamare din partea naratoarei, Popescu Adina (numită ca la catalog), şoim al patriei la grădiniţă, comandant de detaşament de pionieri în ciclul primar, ulterior, în timpuri capitaliste, elevă fără uniformă, neevidenţiată. În prima copilărie, fata fusese model comportamental, primind omagii, în limbaj de lemn, de la părinţii unui coleg de clasă:  „Ce-ai mai crescut, Adinuca! De ce n-ai mai venit pe la noi? Aveai o influenţă pozitivă asupra lui Florinel“ (Cum am devenit poetă, p. 115). Reciclarea clişeelor (inclusiv a diminutivelor) ţine de procesul de infantilizare prematură la care erau supuşi micuţii. Se practica delaţiunea către autoritatea maternă a învăţătoarei („tovarăşa“), se antrenau învinovăţirea excesivă, sentimentul devalorizării, neîncrederea în sine şi panica. Oricât de vioaie ar fi memoriile din carte, felul de a vorbi al personajelor vârstnice potoleşte buna dispoziţie, atenţionând asupra norilor gri aduşi de atitudinea părinţilor. Adina Popescu insinuează, cu priceperea unui restaurator, că tabloul copilăriei în „sistematizare“ descuraja virtutea, promovând cercul vicios:

– Să ştii, Popescu Adina, că îi voi spune mamei tale cu prima ocazie, la prima şedinţă cu părinţii, cum te-ai comportat în excursie! îmi spuse ea ţipător printre scaune. Ca să-ţi fie ruşine de ce-ai făcut şi să nu mai faci altă dată! (Cu tovarăşa noastră, în excursie la Slănic, p. 85-86)

Cu ce greşise pioniera? Nu făcuse schimbul cu cine trebuia. Dăduse o bomboană cubaneză, cu aromă de portocale, pentru o sticlă de Quick Cola, iar partenera de troc, Popuţan Camelia, chirăise, susţinând, cu decibelii aferenţi, că ei i se furase sucul.
Lucrurile impresionante nu sunt frumoase, ci sublime, deopotrivă înfricoşătoare şi grandioase precum Casa Poporului. Evenimentele conţin intrinsec dubla măsură, pentru că, în funcţie de unghiul de vedere, se modifică raportul între câştig şi pagubă, între progres şi paragină, între protecţie şi dezinteres, între propagandă şi interesul public. Prozatoarea surprinde momente esenţiale din viaţa Capitalei în avânt spre socialism, la răscrucea între mahala (cartierul burghez şi aristocrat din vremea lui I. L. Caragiale) şi „cutiile de chibrituri“, înălţate pentru a justifica atenţia pentru propăşirea civică. Decupajele narative sunt filmate din cadre incompatibile. Moderaţia reiese din naivitatea micuţei Popescu Adina, a cărei perspicacitate este domolită de nevoia de a cere şi de a i se acorda explicaţii. Aici nu intervine nicio discriminare între adevărat şi fals. Orice are noimă, dacă este acceptat. Ce depăşeşte raza ochilor fetiţei nu există. Iar când Popescu Adina pare băgată în seamă – tratată ca un om în toată firea şi distrasă de la îndeletnicirile ei minore – se revoltă pentru că tatăl o neglijase, uitând că merge de mână cu un copilaş. Totuşi, între cei doi diferenţele de vârstă sunt abolite, întrucât fiica îi spune tatălui pe numele mic:

– Ai văzut?! îmi strigă Anton ca să acopere zgomotul. Mută biserica Olari!
Nu văd nimic. Cum pot să văd printre picioarele oamenilor?
Mă ridică şi mă pune pe umeri. Acum văd biserica înclinată într-o parte, de zici că se scufundă, încă puţin şi dispare de tot, într-o mare de praf.
– Vezi? Strigă Anton de sub mine. O mută pe şine.
Nu pot să văd şinele şi cred că mă păcăleşte. Că doar biserica nu e tramvaiul 21, ca să meargă pe şine…
Atunci, ceva scrâşneşte şi biserica începe să se mişte, să înainteze prin praf, ca un vapor. Vine spre noi.
– De ce au mutat biserica? am întrebat în seara aia.
– Ca să construiască blocurile noastre, a zis Anton. (Calea Moşilor, p. 9)

Şotie, poznă şi năzbâtie este această Popescu Adina, adevărată „cutezătoare“, ghid impecabil pe Calea Moşilor şi pe străzile limitrofe. Îmi place fiindcă nu se târguieşte. Îşi spune poveştile cu degajare, ca şi cum n-ar fi pus preţ pe ele. În realitate, sunt nepreţuite.