a10

Poeme de Irina Lucia Mihalca

Note rămase-n partitură

Alâcâsişhi tini calea…
ama apa tutu aclo agiundzi
                                            (poem regăsit)

În palmă păstrez nufărul
– efigie cândva dăruită –
ce-şi deschide, rând pe rând, petalele
– lumina iubirii, flacăra şi taina ei!

Să te gândeşti la mine, de nu voi veni
vei primi un mesaj din alt univers!
Sunt în inima ta! Mărgăritare,
boabe de rouă îmi picură verde-şuvoi.

Flori albastre vor creşte din lacrimile tale,
Pe-o rază-n zori tristeţea ţi-o agaţă!

Ai schimbat tu cursul… dar apa
tot acolo ajunge.
Amândoi, deodată, înlăturăm barajele,
M-am cam îndrăgostit de tine – iată
secunda de sinceritate!
Cred c-am atins
locul acela ce lipseşte din cercul tău.
M-ai răsfirat printre petale,
uşor mi-ai suflat adieri de gânduri, dulci emoţii.

Fugi, aici nu-i vremea destulă,
Este târziu, foarte târziu! Târziu peste tot!
Prin culoarul visului,
viaţa trece prin moarte, lumina prin durere,
speranţa prin pustiu,
ca raza de soare ce sparge întunericul,
iar inimile noastre
îşi vor trece una prin alta bătăile şi-al lor destin.
Să revii să-ţi atingi steaua,
să-mi dai un semn, orice semn!

Da, în câmpul petalelor! Mă voi uita într-un punct,
vreau să găsesc întoarcerea, felia ta lipsă!
„Întoarce-te!“ – te va chema ea,
Să nu rătăceşti pe acolo, nu e încă timpul,
Nu uita iubirea,
e tot ce contează în balada noastră!

Ce simţi, acum, tu? Că îmi lipseşti mereu!
Suntem vii, suntem noi,
tu şi eu, aceeaşi vibraţie,
ţi-am auzit chemarea – „vino“ –
lotusul ni s-a activat deschizându-se!

Ne continuăm drumul… miroase-a muguri şi-a primăvară.

Acolo, în inimă…

Acolo, în inimă, extindem lumile prin îngemănare,
naşterea unor locuri noi, nepopulate, sub ochii noştri,
te-ating în mijlocul cântecului
răsărit în somnul
unei alte note pe buzele tale,
rotiri de priviri într-un vals al pasiunilor
cu un surâs împărtăşit.
Umbre şi semne-n serpentine străbat paşii iubirii,
cuvântu-şi începe tăcerea prin care totul apare,
un călător spre zările albastre
a cărui aripă creşte din mine.
Încă nu ştiu cine sunt până nu devin altcineva.
Unde să găsesc locul acela în care
te voi lăsa să pătrunzi? Unde-i jocul literelor?
O să mă clădeşti în tine aşa cum eşti tu,
nemăsurată revelaţie, descoperire divină,
miracol frenetic şi posesiv,
acum te-nţeleg, tânjim după noi,
un drum spre începuturile noastre.

Într-un strat al timpului,
din cel mai uitat colţ al vieţii,
te simţi atât de atras de celălalt,
ca un miraj ce te-nvăluie
din care nu te mai dezmeticeşti,
uimirea aceea a copilului care
nu-şi mai găseşte cuvintele,
doar zâmbetul îl poartă-n simţire,
mereu absorbit în albul seninului
şi totul e-un nou început.

Îţi simt inima vibrând în nuanţe paradiziace,
un alt tempo, adagio appassionato,
acute şi note joase, o nouă partitură
pe care acum învăţăm s-o cântăm.
Oare e ceva ce nu-nţeleg?
Afecţiune, graţie, compasiune,
acel agape, dăruire cristică,
şirul cuvintelor se-opreşte, uneori,
pentru-a cuprinde emoţia copleşitoare
cu măsura ta, cea care
aduce pacea şi bucuria de a fi.

Încă am sărutul tău pe buze,
privirile ni s-au întâlnit înlănţuite,
inima mi s-a cuibărit în inima ta
şi-acum desface lumina într-o paletă de culori.