a9

România belle époque

Bogdan C. Enache

          Cartea de memorii a Anei-Maria Callimachi, Lumea era toată a mea: Amintirile unei prinţese (Bucureşti: Editura Corint, 2015, traducere de Lidia Grădinaru, prefaţă de Dan Berindei şi note de Filip-Lucian Iorga, 348 p.), ar putea juca rolul de catalizator al unui bine-venit şi îndelung aşteptat îndreptar privind percepţia unui perioade capitale, faste şi de mult apuse din istoria naţională, care – urmare a rupturii, îngheţului şi deformărilor generate de comunism – este încă tratată în cultura română predominant în cheia amuzant-parodică a unuia dintre genialii săi scriitori mic-burghezi. Căci la belle époque – sau perioada care începe odată cu sfârşitul războaielor care au dus la crearea Principatelor Unite şi apoi a României, la unificarea Italiei şi la naşterea Germaniei, şi care se încheie odată cu izbucnirea Primului Război Mondial – reprezintă în istoria Europei nu doar epoca de triumf a moralităţii antieroice, filistine şi mercantile a burgheziei, cea surprinsă pentru posteritate în tot pitorescul ei local de dramaturgia lui Ion Luca Caragiale, ci şi ultima epocă de grandoare, formalism şi autoritate aristocratică. Acoperind aproape exclusiv această epocă legendară, volumul Anei-Maria Callimachi, deşi publicat abia în anul 1949, în limba engleză, pe când autoarea se afla în exil în Marea Britanie, se concentrează firesc tocmai asupra acestei societăţi aristocratice româneşti, a membrilor ei celor mai de vază care gravitau în jurul curţii regale din Bucureşti, şi a numeroaselor legături familiale şi sociale pe care această mică şi aleasă societate le întreţinea cu aristocraţia din restul continentului.
Născută într-o familie de vechi şi iluştri boieri munteni, Văcăreştii, dar – aşa cum s-a întâmplat cu cea mai mare parte a nobilimii moldo-valahe – altoită prin repetate mezalianţe interesate cu obscuri aventurieri greco-fanarioţi îmbogăţiţi ajunşi în Principate, Ana-Maria, căsătorită cu prinţul Ion Callimachi (descendent, acesta, al unui boier moldovean din viitoarea Basarabie ai cărui urmaşi, făcând calea inversă decât era îndeobşte regula pe-atunci, au ajuns în Fanarul Constantinopolului şi s-au întors de-acolo principi-domnitori în Ţările Române), întruchipează perfect atmosfera deferentă şi totodată frivolă, ceremonioasă şi mondenă, cultivată şi nepăsătoare a acestei lumi afluente, cosmopolite şi totuşi închise, din paşnicul şi decadentul fin de siècle, care nu va supravieţui tinereţii sale. Confortul şi estetica spaţiului domestic; gastronomia şi buna dispoziţie; educaţia de la o vârstă fragedă în materie de maniere, etichetă şi limbi străine; arta conversaţiei spirituale de salon; călătoriile cu scop educativ şi de afişare; teatrul, baletul, muzica şi literatura ca divertisment şi formare continuă; balurile ca debut social şi petrecerile ca eveniment; în sfârşit, cultivarea legăturilor familiale şi personale sacrosancte şi ubicue sunt coordonatele fundamentale ale acestei high-life, la care se adaugă în versiunea sa masculină urmarea unor studii superioare; dobândirea unei poziţii respectabile în funcţionărimea publică sau în politică (de regulă şi cu o rentă satisfăcătoare care să completeze veniturile seniorale mai mici sau mai mari); o pasiune de colecţionar ca hobby; vânătoarea ca formă supremă de destindere şi – nu în mod exclusiv masculin, desigur! – întreţinerea unor frecvente şi tolerante triunghiuri amoroase extraconjugale:

          În ciuda tulburărilor minore, a micilor războaie izolate [coloniale!] sau a încordării politice, a fost o perioadă de pace, care părea să dureze o veşnicie. Nicio generaţie nu a mai trăit de atunci viaţa noastră lipsită de griji, poate superficială, şi veselia nesăbuită din acea perioadă. Mentalitatea generală era frivolă şi numai câţiva oameni înzestraţi cu darul anticipării au prevăzut drama care se apropia şi care avea să ne schimbe fundamental stilul de viaţă şi concepţiile despre lume. (p. 195)

          Ar fi însă o îndoită eroare ca cititorul să rămână cu impresia că, în tot acest dolce far niente în care chiar şi generaţiile mai tinere de „albi“ precum Ana-Maria şi Jean Callimachi devin treptat „rozalb“, nu există şi momente de abnegaţie sau preocupări înălţătoare. Bunica autoarei, de pildă, Maria Mănescu, se foloseşte de amiciţia cu prinţesa Pauline Metternich-Sándor, dobândită cu ocazia trecerii prin pensionul ancien régime Écouen din Paris, pentru a favoriza, mai târziu, introducerea soţului, Teodor Văcărescu, aflat în serviciul diplomatic şi chiar de spionaj al României, în cele mai greu accesibile cercuri de la curtea vieneză într-un moment în care întreg imperiul – şi chiar întreaga Europă – era zguduit de moartea neaşteptată şi neclară a principelui imperial Rudolf, iar cu ocazia răscoalei ţărăneşti din 1907 aceasta dă dovadă de un neobişnuit curaj şi spirit de echitate, mergând însoţită doar de un om de încredere al lui Spiru Haret, ministrul „roşu“ al instrucţiunii publice, la Măneşti, unde previne turbulenţele şi renunţă voluntar la o parte din domeniul familiei în favoarea ţăranilor. Când se anunţă intrarea României în cel de-al Doilea Război Balcanic, Jean şi Ana-Maria Callimachi, aflaţi în Elveţia pentru recuperare postnatală, se întorc imediat în ţară, cel dintâi pentru a se prezenta la încorporare la Botoşani, de unde este trimis pe frontul bulgar, iar cea din urmă pentru a înzestra pe cheltuiala familiei un spital de campanie, cu medic elveţian cu tot, care îi va şi vindeca soţul de holeră. În sfârşit, chiar dedicaţia cărţii, „Pentru Sacheverell şi Georgia Sitwell, cu afecţiune şi recunoştinţă“, semnalează fără să vrea nu doar o strânsă legătură personală cu un cuplu influent de aristocraţi britanici, ci şi o operaţiune de seducţie asupra lordului-scriitor (de tipul celor în care se regăsea frecvent Elena Văcărescu, mătuşa autoarei, la Paris), care, mult mai târziu, într-un moment crucial de dinaintea furtunii de la sfârşitul interbelicului, va servi discret imaginii şi intereselor României (vezi Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, Humanitas, 2011, trad. Maria Berza).
Scrisă într-o proză limpidă, plină de observaţii şi anecdote preţioase culese din viaţa privată şi mondenă a aristocraţiei româneşti şi europene a belle époque, Lumea era toată a mea: Amintirile unei prinţese se citeşte ca o perspectivă feminină, una mai princiară şi mai puţin intelectuală ori politică, dar la fel de personală şi de pasionantă, asupra Lumii de ieri a lui Stefan Zweig.