a16
Din caietele Elenei Daniello
Lucian Blaga
Excursia din Italia
Cea dintâi călătorie mai mare ce am făcut-o în viaţă s-a îndreptat spre Italia. Această călătorie am făcut-o ca elev de liceu în anul 1911, când încă nu împlinisem 16 ani. Este vorba de o călătorie colectivă şcolară. Un unchi de-al meu, Iosif Blaga, profesor de estetică şi psihologie la Liceul Şaguna de la Braşov, pregătea [de] câte şapte ani în şir câte-o asemenea călătorie cu clasa a VII-a. În 1911, când căzuse sorocul unei asemenea călătorii, eu nu eram decât în cl. V-a. Nu am făcut nici mai târziu, ca om matur, o călătorie care să-mi fi lăsat impresii atât de variate şi de vii. Itinerarul fusese acesta: Braşov-Predeal, Bucureşti, Constanţa, Constantinopol, Atena, Napoli, Roma, Florenţa, Veneţia, Fiume, Budapesta, Braşov. Acestei călătorii i-am închinat în volumul meu de amintiri Hronicul şi cântecul vârstelor un capitol amplu. Rodul ei cel mai important, spiritual, s-a ivit de abia în 1943, adecă peste 32 de ani. În muzeul din Pompei văzusem în adolescenţă, turnat în ipsos, figura cânelui surprins de cenuşa şi lava Vezuviului. Imaginea m-a urmărit decenii. Dar numai în condiţiile celui de al Doilea Război Mondial, ea s-a sublimat în spiritul meu, luând forma de tragic simbol poetic. Povestesc acestea spre a fixa şi în atenţia altora durata unei gestaţii poetice. Sonetul meu Cânele din Pompei îl socot în general drept cel mai reuşit printre sonetele mele şi nu numai printre ale mele.
*
În luna aprilie 1928, de-a lungul peregrinărilor mele diplomatice, care erau abia la începutul lor, am ajuns în Elveţia. Într-o frumoasă zi de iunie am pornit de la Berna la Basel. Voiam să cunosc străvechiul oraş al umaniştilor, printre zidurile căruia au trăit Erasm şi Paracels. L-am văzut. Oraşul nu prea făcea impresia pe care ţi-o dau amintirile şi cunoştinţele istorice. Mi s-a fixat în minte o veche catedrală de „pi“atră de nisip“ roşie, care a jucat un rol important pe vremea unui faimos conciliu în secolul al XII-lea, la care a participat şi Nicolae Cusanus, episcop şi mare filosof, care încerca să dovedească întâia oară în istorie că lumea este infinită. Argumentele sale erau de natură pur teologică.
A doua zi dimineaţa am hotărât să fac o vizită la Dornach (vreo zece km depărtare), sediul antropozofilor. Dacă nu mă înşel, un tramvai local ne ducea până într-o staţie, de unde puteam să ajungem pe înălţimile unde sunt situate clădirile şi casele antropozofilor. Clădirea principală este aşa-numitul Goetheanum. Uriaşe. Ea cuprinde un fel de universitate, un teatru, laboratorii, încăperi pentru şcoala de euritmie, camere muzeale. Aci şi-a încheiat viaţa Rudolf Steiner, numai cu câţiva ani mai înainte. Cultul lui Rudolf Steiner era viu şi cuprindea în sine toate manifestările de viaţă zilnică a localnicilor adepţi ai antropozofiei. Ajungând printre vile, ne uitam cam nedumeriţi la formele arhitectonice cu totul aparte. Stilul acestor clădiri, ca şi al monumentalului Goetheanum fusese conceput şi schiţat de Rudolf Steiner, care a intervenit cu sugestiile şi cu ideile sale în toate domeniile vieţii şi ale spiritului. Antropozofia voia să fie o metafizică ce se întemeiază pe un pretins „al şaselea simţ“. Steiner şi unii adepţi ai săi pretind că ar „vedea“ esenţele „aurice“ ale fiinţelor şi lucrurilor. Acest „vizionarism“ (întemeiat nu pe imaginaţia creatoare a spiritului, ci pe un anume „simţ“ aparte, dar analog simţurilor normale, cu care ne orientăm în lumea dată) mi s-a părut totdeauna inapt de a crea o „metafizică“. Un atare „al şaselea simţ“, întrucât cineva îl posedă, nu duce decât cel mult la o lărgire a „empatiei“ normale, dar nu la o „transcendere“ în metafizic. Nu încape îndoială că realitatea empirică ar putea să fie „văzută“ din partea unor antropozofi şi sub unele aspecte inaccesibile omului de toate zilele. Al şaselea simţ ar putea deci să contribuie cu cunoştinţe noi la îmbogăţirea patrimoniului empiric al umanităţii. Dar cum simpla empirie normală nu oferă prin ea însăşi niciun acces în „metafizic“, mi se pare că nici empiria vizionară a antropozofilor nu poate să ofere mai mult. Doar-doar câteva noi cunoştinţe, de care s-ar putea ţine seama când e vorba de alcătuirea unei metafizici. Greşeala fundamentală a antropozofilor este aceea de a crede că preţiosul lor „simţ“, al „şaselea“, ar fi un simţ metafizic. Crezând aceasta, antropozofii pun în centrul preocupărilor lor chiar aceste elemente de empirie, datorate unui simţ aparte. Pentru un metafizician de vocaţie asemenea empirie este totuşi numai „empirie“. Astfel de elemente pot fi luate în considerare, oarecum în subsidiar, din partea unui metafizician, dar nu pot fi prefăcute în norme şi criterii, ca şi cum ele ar fi irecuzabile elemente „metafizice“ prin ele însele. Toată metafizica antropozofică are după părerea noastră un caracter straniu într-un fel, dar şi foarte empiric.
Pe-o străduţă la Dornach ne-a luat în primire o domnişoară, englezoiacă, desigur care părea să ne întâmpine venind dintr-o altă lume. Am intrat în vorbă. Ne-a spus să mergem cu ea într-o clădire, un gen de templu, unde ea „picta“. Ce picta ecstatica fiinţă? „Vedeniile“ lui Rudolf Steiner. Maestrul însuşi îşi schiţase pe foi păstrate într-o mapă multe din lucrurile pe care ochiul „auric“ le vedea. Pictoriţa antropozoafă împodobea nişte vitralii cu atari „vedenii“. Din punct de vedere „artistic“, totul era de-o perfectă lipsă de gust. Iată a doua mare eroare a lui Steiner. El credea că vedeniile ce i le prilejuia al şaselea simţ reprezintă un ideal de artă. Ce cumplită rătăcire! Steiner n-a înţeles din chestiunile ce ţin de domeniul spiritului creator de cultură, nici pe cele mai elementare. El n-a înţeles că arta n-are nimic de-a face cu transpunerea „tel-quel“ a „senzaţiilor“ ca atare, ale niciunuia dintre simţurile noastre. Călăuzit în toate de credinţa în valoarea de „transcendere“ a senzaţiilor celui de al şaselea simţ, Steiner n-a fost în stare să creeze nimic artistic cu adevărat. El rămâne un autor straniu ce-i drept, dar lamentabil de „plat“ în tot ce a dat cu pretinsă „artă“. Şi nu s-ar putea spune că omul nu s-a străduit şi în acest domeniu. Steiner a scris şi teatru. Un fel de „mistere“, din cale afară de mediocre… Arhitectura imaginată de Steiner are, prin formele, prin liniile ei, contingenţe mai mult cu plastica organismelor sau a flăcărilor decât cu geometria materiei inerte. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la Dornach a fost spiritul organizator şi economic al „profetului“. Printre cei ce s-au aşezat la Dornach erau în timpul acela o seamă de adepţi, care şi-au donat toată averea acestei mari întreprinderi pe „acţiuni“ care este „antropozofia“.
Prin ţara renană
Până la al Doilea Război Mondial am petrecut mulţi ani pe meleaguri străine. Nu pot să spun că aş fi fost la vârsta de 30 până la 44 de ani un amator pasionat de călătorii. Eram pe atunci preocupat în primul rând de creaţiile mele filosofice, poetice, dramatice. Când ajungeam în vreo nouă capitală, de-a lungul carierei mele cvasi-diplomatice, întâia mea grije era să-mi găsesc un adăpost, să mă izolez în spaţiu şi în timp, spre a scrie. Numai după terminarea vreunei noi opere îmi permiteam, ca destindere, câte o călătorie. Altfel interesul meu pentru călătorii era ruşinos de redus. Pot să mărturisesc astfel că timp de-un an cât am stat în capitala Poloniei (1926-1927), m-am lăsat copleşit de-o adevărată fobie faţă de orice deplasare. Nu m-am dus nici măcar până la Cracovia să văd oraşul medieval al regilor polonezi, nici chiar Danzigul nu m-a atras.
Cele mai multe călătorii, nu tocmai lungi, le-am făcut de la Berna, care deşi era foarte prielnică muncii spirituale, reuşea totuşi să mă alunge câteodată din bârlogul meu. În luna august 1930, după ce terminasem prima redactare a Eonului dogmatic, carte de bază a sistemului meu filosofic, mi-am îngăduit întâia şi ultima mea călătorie în Valea Rinului, în Germania. Am văzut cu acest prilej oraşe ca Freiburg, Speyer, Worms, Köln şi altele. Mi se spusese că în mai multe oraşe renane pot să văd muzee de artă modernă. Fusesem încă din 1928 la Paris, unde am căutat să văd pictura franceză impresionistă şi postimpresionistă, cubistă şi chiar suprarealistă. Dar la Paris n-am reuşit să-mi duc la îndeplinire dorinţa. În oraşele renane, la Mannheim, Frankfurt, Köln, am izbutit să-mi iniţiez ochii întru pictura modernă franceză, pe care până atunci n-o cunoscusem decât din lucrări teoretice şi din reproduceri necolorate. Mi-am satisfăcut cu aceasta o veche dorinţă şi am pus temeiurile pentru lucrările mele teoretice de mai târziu asupra artei. Fireşte că în aceeaşi ţară renană am admirat îndeaproape arhitectura catedralelor romanice şi gotice. Şi tot pe acolo m-am pătruns de atmosfera istoriei medievale, prin ţinuturi şi oraşe, unde secole mai înainte îşi aveau aşezările împăraţii romani ai naţiunii germane. Am dat într-un fel şi peste vestigiile Cântecului Nibelungilor. Într-un orăşel am văzut un gimnaziu, se numea „Nibelungen Gymnasium“. În aceeaşi localitate am luat masa la un restaurant „Brunhilde“. Numele lui Siegfried figura pe o clădire din apropiere.
*
Alte drumuri pe care m-am simţit crescând? Îmi amintesc de câteva călătorii în Italia pe care le-am întreprins de la Berna. Pe la Căciun, [în] 1929, am fost la Roma cu soţia mea ca invitaţi la cumnatul meu, Caius Brediceanu, care era pe atunci ministru la Vatican. Am revăzut atunci părţi din oraş, muzee, Forul roman, Via Appia, Catacombele cu tot ce arheologia mai scosese la iveală în răstimpul de la 1911. Ceea ce vedeam îmi făcea o impresie ca de ieri, cu toate că trecuseră 18 ani de la întâia vedere. Acuitatea amintirilor, intensitatea imaginilor mă uluiau pe mine însumi, în sensul că deplinătatea imaginei amintite se confunda până la echivalenţă cu imaginea prezentă.
Într-o zi făcurăm o escapadă până la lacul Nemi, care era atunci aproape complet secat (din ordinul lui Mussolini). Am umblat pe corăbiile lui Caligula scoase din fundul lacului. Vestigii prea multe ce fremătau pe acolo din timpul împăraţilor romani n-am prea văzut. Am reţinut un amănunt tehnic. Ni s-a arătat aparatul unei fântâni cu pompă. Până la găsirea acestui aparat nu se ştia că antichitatea cunoştea un atare mijloc de a scoate apa din fântână. Romanii au născocit fântâna cu pompă, în chip empiric, fără de-a avea nevoie de descoperirile lui Toricelli sau de cunoştinţele cu privire la presiunea atmosferică ale lui Pascal. Cazul mi s-a părut deosebit de semnificativ şi din obişnuinţa ce o aveam de a generaliza îmi spuneam că o invenţie tehnică este cu putinţă şi fără de cunoaşterea exactă şi adecvată a legilor pe care le implică prin natura ei.
*
O călătorie pe urma căreia am recoltat pentru o viaţă poezie făcusem ceva mai devreme în acelaşi an. Adică tot în 1929. Sătul de ploile din Berna, m-am simţit îndrumat spre sudul Franţei; aveam întâia oară prilejul să mă pătrund de atmosfera şi de duhul mediteranean. Am stat în luna iunie câteva săptămâni la Cap Antibas, statornicit în Casa Albă de la Juan Le Pin, o localitate balneară, care de abia mai târziu avea să devină punctul de atracţie al amatorilor de miazăzi. N-am rezistat prea mult la acea latitudine, din pricina căldurii care invadase ţinutul, încălzind peste măsură marea şi pietrele. Această căldură nu prea era prielnică insomniilor de care sufeream pe atunci. Dar pe urma acestei lumi mediteraneene am scris o seamă de poezii, în care căutam să dau Sudului o adâncime de urnă. Într-o zi am hotărât să plec în altă parte, cu toate că regretam enorm privighetorile mării. Astfel căldura tropicală de la Antibes m-a alungat din nou spre Alpii elveţieni. M-am dus în valea Ronului, într-un pitoresc sat de munte, la Zermatt, de unde făceam aproape zilnic ascensiuni. Prin contrast cu marea, mă interesa acum lumea gheţarilor şi a piscurilor alpine. Într-o înainte de amiază foarte solară, de iunie, am ajuns şi la gheţari. Ne apropiam de un platou, de un lac. Se auzeau ţipete de fete după un dâlm, am cotit pe cărare, în faţa noastră un iezer, în care făceau baie, ca nişte nimfe, elveţience sau mai curând englezoaice, complet golaşe. La o margine a lacului nişte stânci de ghiaţă ale unui uriaş gheţar, prăvălit de pe munte, ieşeau din apa în care fetele se scăldau înnebunite de biciul arzător al soarelui şi de biciul de îngheţ al apei.
Undeva pe înălţimile din preajma Zermattului, la o cumpănă de ape, îmi trecu într-o zi prin minte imaginea unui marş peste Alpi al copiilor, care, în anul 1212, au pornit din Apus spre Ţara Sfântului Mormânt. În câteva zile am alcătuit, pornind de la această imagine, proiectul unei drame. Reîntors la Berna, am scris în curs de câteva luni Cruciada copiilor.
Prin Portugalia
Am mai făcut în viaţă fireşte şi alte călătorii, care au rodit. Printre ele mai fecunde socot excursiile prin „Ţara celor două primăveri“, cum a fost numită Portugalia. Un an am stat pe-acolo, în apogeul carierei diplomatice. Am cutreierat ţara cu maşina, în excursii de câte o zi, spre sud mai ales, până la Ferre. Am îndrăgit în Portugalia ogoarele roşii, agavele, smochinii, viile, copacul care ne dă „plută“, uriaşii eucalipţi, măslinii, măgăruşii, morile de vânt. Mă pasiona câte o vizită la quintele părăsite, moşii cu castel de ţară, de-ale nobililor de altădată, care au sărăcit şi care nu-şi mai puteau întreţine casele şi grădinile. Am văzut castele, ale căror încăperi spaţioase de la parter erau transformate în grajduri din partea ţăranilor care au luat în stăpânire, cu de la sine putere, clădirile şi pământurile părăsite. Cam aceasta a trebuit să fie situaţia în Imperiul Roman, prin secolul VI, aşa-mi spuneam de multe ori. Nicăiri n-am încercat sentimentul iremediabilei decadenţe a istoriei ca în Portugalia, cu toate că anul meu portughez cădea în ritmul vânjoasei reconstrucţii îndrumate de Salazar. Atmosferă de melancolie istorică şi de reconstrucţie în inefabil dozaj. Cred că am reţinut ceva din această atmosferă în poeziile mele scrise la limanurile Tajelui.
Fascinantul Burgos
Anul meu portughez coincidea cu ultimul an al războiului civil din Spania. Din pricina situaţiei n-am putut să cutreier niciuna din cele atâtea Spanii, cu nume sunătoare. Totuşi în ajunul Crăciunului din anul 1938, întorcându-mă după o vizită în ţară la postul meu din Portugalia, am îndrăznit să trec prin partea de nord a Peninsulei Iberice. Plecasem de la Paris la Biarritz, de acolo apoi în ţara măcinată de lupte interne, ca să ajung în Portugalia. La frontiera spaniolă am ajuns seara târziu. La mijlocul unui pod peste un râu schimbam trenul. Relaţii diplomatice între Franţa şi Spania franchistă nu existau. Totuşi, cu paşaport purtând multe vize grijulii, se putea încerca un tranzit. După o călătorie de 8 ceasuri, de la Paris într-un expres de o eleganţă ireproşabilă, doar uşor desuetă, am trecut într-un tren spaniol, care de asemenea purta numele de „expres“, dar care era de-o înfăţişare dezolantă. Vagonul de dormit avea geamurile sparte. După patru ani de război civil, nu te puteai aştepta la altceva. Trenul nu era încălzit. Afară ger cumplit de iarnă seacă. Chiar la Paris lăsasem o temperatură neobişnuită, minus 15. N-am putut să aţipesc o clipă, toată noaptea. Vagonul nu era nici luminat. Când se făcu întâia lumină, dis-de-dimineaţă, trenul intră într-o gară. Dau perdeluţele de la geam la o parte. În faţa mea era un incredibil oraş medieval. Soarele încă nu răsărise, dar se vedeau în clarobscurul de jos siluetele zidurilor de cetate ale caselor străvechi. O mare de coperişe şi de hornuri. Cerul era perfect senin, azuriu, aproape verziu. Aerul calm. Din mii de hornuri se înălţau paralele spre cer fumuri lungi, înalte, ca nişte suluri subţiri, pe care nicio adiere nu le tulbura. Cu capătul de sus sulurile păreau că se lipesc de firmament. Oraşul medieval era Burgos. Această vedenie ireală îmi comunica un fel de exaltare. Aşa am luat contact, printr-o imagine, cu ţara „exaltărilor“. Nu voi uita niciodată fumurile din Burgos, care se înălţau la cer ca să demonstreze nu ştiu ce geometrie a paralelelor verticale. Mă simţeam cumva înălţându-mă la cer, cu acele fumuri din acea Spanie, pe care o vedeam întâia oară.
La Davos, cu HUGO MARTI
Amintiri deosebit de vii am în legătură cu o vizită ce am făcut-o la Davos în timpul când mă găseam în slujbă diplomatică la Berna. Cred că drumul meu la faimosul „raiu“ al tuberculoşilor cade prin luna februarie 1931. Un foarte bun prieten elveţian, scriitorul Hugo Marti, se îmbolnăvise de plămâni, ceea ce-l obliga la o sezonieră cură în binecuvântata vale dintre munţii de la Davos. Mă duceam să-mi văd prietenul, care mă asalta cu scrisori să-i fac această bucurie. Am stat la Davos o săptămână întreagă. Hugo Marti mi-a arătat tot ce se putea vedea în orăşelul care însemna pentru mulţi vindecarea prin viaţă şi pentru şi mai mulţi vindecarea prin moarte (chiar prietenul meu avea să moară şapte ani mai târziu în acelaşi orăşel de sanatorii!). Ceea ce mă interesa atunci la Davos era în primul rând o confruntare a împrejurărilor reale de acolo cu cele arătate de Thomas Mann în celebrul său roman Zauberberg. Hugo Marti m-a călăuzit prin sanatoriul în care petrecuse cândva romancierul. Directorul sanatoriului, despre care în roman se povestesc atâtea, se stinsese cu ani mai înainte, dar figura lui era încă în amintirea tuturor. Am trecut prin sălile şi camerele pe unde apariţia Claudiei Chauchat înnebunise pe tânărul neamţ, care şapte ani a zăbovit pe acolo ţintuit de vraja femeii, a bolii şi a muntelui. Îmi amintesc că în una din zile, cu ocazia unei plimbări prin zăpadă, i-am spus prietenului meu cuprinsul lucrării mele filosofice Eonul dogmatic, pe care tocmai o terminasem. Prietenul stăruia grozav să iau contact cu un profesor de filosofie de la Berna în vederea unei discuţii, căci el nu se prea simţea în specialitate.
Într-o după-amiază Marti îmi spuse: „Astăzi ne ducem la cafeneaua principală din localitate, am o întâlnire cu o actriţă vieneză de la Burgtheater. N-are să-ţi displacă noua cunoştinţă!“ La ora 5 ne căutam o masă într-o cafenea elegantă, dar aproximativ goală. Am ocupat o masă, unul în faţa celuilalat. După câteva clipe soseşte actriţa, care, foarte veselă, ia loc lângă Marti în faţa mea. Şi începe o conversaţie foarte săltăreaţă. Accentul vienez al germanei vorbite de actriţă îmi făcea o deosebită plăcere şi-mi amintea de timpul studenţiei mele în capitala Imperiului Habsburgic. La un moment dat, în timp ce Hugo Marti, care era cronicar dramatic la Berna, desfăşura conţinutul unei piese noi, care se reprezenta la diverse teatre din Germania, mă încearcă o ciudată, foarte ciudată impresie auditivă. Mi se părea că actriţa, întoarsă puţin spre Marti, şopteşte ochind o clipă spre mine, ceva în limba mea maternă, într-o românească cu accent vienez, o frază atât de stranie prin conţinut, încât credeam să sunt victima unei amăgiri a urechii. Marti nu părea afectat de intervenţia şoptită a actriţei şi continua să povestească. După câteva minute, actriţa repetă fraza, de data aceasta mai clar, încât nu mai puteam să mă îndoiesc de realitatea obiectivă a întrebării ce mi se punea pe româneşte. Cuvintele erau acestea: „Cum dai merele, leliţo?“. După ce Marti a terminat expunerea sa, îmi iau îndrăzneala să-i spun, pe nemţeşte, fireşte, actriţei: „Ciudat, nu ştiu ce s-a întâmplat adineaori, dar am avut impresia că îmi spuneaţi ceva pe limba mea!“ Actriţa începe să râdă şi mă roagă să-i spun ce am auzit. I-am repetat cele auzite. Era foarte satisfăcută că a rostit oarecum exact fraza: „Cum dai merele, leliţo?“ Şi o repetă de astă dată cu voce tare, spre hazul lui Marti şi spre marea mea nedumerire. „E singura frază pe care o cunosc din limba Dvoastră“, explică actriţa. Şi eu adaug, râzând: „Da, dar este nespus de comică, aci, în împrejurările date“. Comică şi stranie, într-un fel. Neaşteptată. „Nu vi s-a întâmplat în viaţă ceva mai comic?!“ Actriţa mă roagă să traduc în nemţeşte fraza spusă de ea: „Cum dai merele, leliţo?“ Traduc fraza şi râdem din răsputeri tustrei. Pe urmă veni explicaţia: „Ştiţi, în timpul războiului, eram la Viena, la teatru. Oraşul era bântuit de cea mai cumplită foame. Aveam o prietenă unguroaică din Oradea, care avu bunătatea să mă invite pentru câteva luni la ea. Să mă alimenteze. La Oradea, mă duceam la piaţă cu prietena mea, pe care o mai aud şi acum cum întreba pe româneşte: «Cum dai merele, leliţo?» E mult de atunci, 15 ani; acum, aflând de la Marti că sunteţi român, m-am gândit să-mi pun la încercare memoria şi aşa am întrebat, «Cu dai merele, leliţo?»“ De câte ori trec prin necazuri şi amărăciuni, e suficient să-mi amintesc de această stranie şi comică întâmplare ca să zâmbesc.
Capellas imperfetas
Există în Portugalia pe lângă catedrala de la Battalho nişte foarte frumoase clădiri în stil manuelin care au rămas neterminate, fără coperişe, dar care se păstrează pentru splendoarea lor, aşa cum sunt, cu toată grija. Capellas imperfetas, aşa le numesc portughezii. Asemenea capellas imperfetas sunt toate filosofiile. Dacă în artă Simfonia neterminată este o excepţie, în istoria filosofiei alcătuirile „imperfetas“ sunt regula.
La Zürich, printre secte
Elveţia e plină de adepţi ai celor mai variate secte. Spiritul sectar s-a întipărit în masca multor creaţiuni; îl recunoşti sub chipul unei false blândeţi sau al unui reţinut fanatism. Acest sectarism era aproape singurul lucru ce-mi repugna pe acele meleaguri, cât timp am sălăşluit pe acolo. La Zürich mi s-a întîmplat odată un lucru neaşteptat, în vara anului 1929. Treceam cu un prieten printr-un părculeţ. Pe o cărare am fost nevoiţi să ne facem loc printr-un grup de oameni care ascultau un fel de „predică“ prin care o femeie în uniforma „armatei salvării“ căuta să câştige noi adepţi. În momentul când ne făceam pârtie prin mulţimea de curioşi, aud cuvintele predi-
catoarei: „Es gibt zwei Wörtli antwerde-oder!“ „Există două cuvinte: sau, sau!“ Era în aceste vorbe rostite în dialect local un îndemn kierkegaardian la hotărâre, la alegere, la o altă viaţă, care nu îngăduia niciun compromis. Glasul sec al femeii îmi zgâria auzul. Nu m-am oprit, dar am rostit ca pentru mine cu glas tare: „und noch zwei Wörtli – sowahl alsauch!“ – „şi încă două cuvinte: şi una, şi cealaltă!“. Curioşii adunaţi ne-au zâmbit şi ne-au deschis calea.
Grădina din Bistriţa
O împrejurare neaşteptată mă face să-mi amintesc de grădina de pe dealul Burgului de la Bistriţa, al cărei proprietar am fost din anul 1938 până imediat după al Doilea Război Mondial. Am cumpărat acea grădină în toamna anului 1938, pe când eram ministru plenipotenţiar în Portugalia. Universitatea de la Cluj îmi făcuse chemare la catedra înfiinţată anume pentru mine, de Filosofia culturii. Intenţia mea era să mă întorc în ţară, după aproape un deceniu şi jumătate de diplomaţie. Cea mai fierbinte dorinţă a mea era să am o grădină la ţară, prin împrejurimile Clujului, cu o căsuţă şi gospodărie ţărănească unde să mă pot retrage în timpul verii şi al lungilor vacanţe universitare. Sora mea, Letiţia, căsătorită şi statornicită de mult timp în oraşul Bistriţa, s-a oferit cu entuziasm să-mi caute o aşezare rustică potrivită. Mi-a găsit-o la vreo 3 km depărtare de acest oraş al grădinii, pe drumul vechi către Dumitra. Pe la capătul de jos al grădinii trecea drumul mai nou şi bine bătut spre Năsăud. Grădina se întindea pe clinul uşor învălurat al dealului, pe vârful căruia străjuia o pădure de stejar şi fag şi rămăşiţele unui turn de cetăţuie medievală, de unde, după legendele locului, nobili tâlhari răpeau prin secolul XV frumoase săsoaice pe care le închideau în Burg pentru plăcerile lor. Aveam de toate în grădina mea. Mai ales o splendidă privire asupra văii Bârgăului, asupra munţilor spre răsărit, unde se ascundea în albastrul neguros aşezarea Colibiţa. Când mi-am luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele că nu putea să găsească un loc mai potrivit visurilor mele de „tinereţe“ tomnatică. Casa era acoperită cu şindrilă şi avea pridvor de jur împrejur. Aveam, în ocol, şură, şopron, grajd. Aveam în livadă vreo patruzeci de nuci bătrâni ce dădeau multă umbră şi puţin rod. Şi mai aveam o vie, din care s-ar fi putut recolta până la o mie de litri de must. N-am avut norocul să stau în grădină decât două veri foarte lungi, în anul 1939, din mai până la sfârşitul lui septembrie, şi în 1940, din mai până la sfârşitul lui august, când verdictul de la Viena ne-a constrâns să ne refugiem în grabă, lăsând totul în grija unor vecini, care în anii următori s-au transformat în devastatori binevoitori ai bunului meu. Cele două veri petrecute la grădină au rămas însă printre amintirile de zenit ale vieţii mele. Elemente de atmosferă şi de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile mele scrise mai târziu. Dorinţa mea fusese să dau o mare dezvoltare vieţii mele rustice, dar evenimentele de răscruce ale vieţii internaţionale, răsturnările politice, deplasările de hotare au zădărnicit totul. Foarte prielnice au fost însă acele două veri pentru dezvoltarea fiicei noastre, care după întâia copilărie citadină a îndrăgit atunci viaţa la ţară.
În mijlocul curţii aveam un fel de monument al naturii: un copac din neamul coniferelor, un exemplar puternic şi sănătos din specia Sequoia Gigantia. Tulpina era foarte groasă, înălţimea de 30 de metri. Copacul era unul din cele câteva exemplare ale speciei pe care le avem în ţară. Se ştie că acest copac creşte prin America, în Statele Unite. Este copacul cu cea mai mare longevitate: trăieşte cinci mii de ani. Al meu să fi avut 70 de ani. Eram foarte mândru de prezenţa lui în grădina mea. Când te apropiai de Bistriţa cu trenul, copacul se vedea de la mare distanţă. Când la reîntoarcerea din refugiu, după război, m-am dus întâia oară la Bistriţa să văd ce s-a ales în curs de cinci ani de proprietatea mea, am băgat de seamă, apropiindu-mă cu trenul, încă de la mare depărtare, că Sequoia de pe Burg nu se mai ridica în peisaj ca altădată. Ajuns în grădină, aflu că Sequoia a fost tăiată în timpul războiului şi că se usca de sus în jos. Partea vie nu mai avea decât jumătate din înălţimea de odinioară. Copacul era pe cale de a se usca în întregime. Împrejurarea nu-mi era de bun augur pentru întoarcere. Trăiam acum în anul 1958, [când] citesc într-un ziar o notiţă despre descoperirile arheologice ce s-au făcut în toamna aceasta pe dealul Burgului de la Bistriţa. De la Institutul de arheologie aflu că sub pădure, nu departe de fosta mea grădină, s-au descoperit vreo 40 de urne cu cenuşă şi oscioare. După tehnică, ornamentică, stil, unele sunt de pe la 1500 înaintea erei noastre. Ele au deci o vechime aproximativă de 3.500 de ani. Urne protodace, desigur. Cât timp am stat în grădina de pe Burg, n-am putut să bănuiesc, nici chiar în visurile mele poetice, că sălăşluiesc pe-un cimitir dacic atât de impresionant. Dacii, a căror cenuşă s-a găsit lângă grădina mea, au fost contemporani cu Moise profetul şi cu nu ştiu care dintre piramidele vechiului Egipt. Ei au trăit câteva secole înainte de luptele de la Troia. Arheologia e o ştiinţă poetică. Dar deosebit de poetică devine această ştiinţă când se leagă într-un fel de locurile tale, de-o grădină în care ţi-ai făcut odihnitorul somn, după ce ai lucrat în viţa ta, de pe acelaşi loc, crescută din cenuşa strămoşească.
Doamna misterioasă din Coimbra
Ceea ce vreau să povestesc are un aer de anecdotă, dar cuprinde o întâmplare reală. Povestea circula în diverse variante în lumea diplomatică din capitala Portugaliei, pe vremea când mă găseam şi eu pe acolo, adică scurt timp înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. E vorba despre o venerabilă Doamnă din buna societate portugheză, din Coimbra, oraş ce se mândreşte cu una din cele mai vechi universităţi din Europa. Trăia aşadar la Coimbra o filantropică Doamnă, care neavând copii s-a hotărât să adopte doi băieţi din două familii de ţărani. Ea a crescut pe aceşti copii ca pe fiii ei, cu dragoste de adevărată mamă şi într-un spirit de rară disciplină catolică. Copiii se relevau încă din clasele primare prin inteligenţa lor excepţională. Ei erau de aceeaşi vârstă şi au trecut prin toate şcolile împreună, ca doi fraţi. Se pregăteau pentru cariere intelectuale amândoi. La vârsta universitară unul din ei face studii de economie politică şi ajunge profesor de Finanţe chiar în Universitatea din Coimbra. Celălalt se dedică studiilor teologice şi înaintează repede în ierarhia ecleziastică. Cel dintâi ajunge în 1927 dictatorul Portugaliei, cucerind cu timpul un prestigiu invidiat de toţi dictatorii epocii, Antonio Salazar. Cam în acelaşi timp, dacă nu chiar mai înainte, celălalt fiu adoptiv al Doamnei din Coimbra ajunge patriarh al Portugaliei. În 1938, la moartea lui Pius al XI-lea, se vorbea în cercurile diplomatice de la Lisabona cu multă insistenţă despre o probabilă candidatură la scaunul papal a candidatului patriarh-portughez. Aceasta prin derogare de la regulele prin care italienii caută să-şi asigure mereu alegerea unui papă italian. Svonul despre candidatura cardinalului patriarh la scaunul pontifical rămâne ca o mărturie cu privire la prestigiul enorm pe care şi l-a câştigat în lumea catolică.
În anii aceia, Doamna de la Coimbra mai trăia. Din când în când se repezea pe neanunţate din orăşelul medieval de provincie până la Lisabona, să-şi domolească dorul de a-şi vedea iluştrii fii.
Odată, descinzând în gara principală de la Lisabona, bătrâna dar încă sprintena Doamnă iese în faţa gării să ia o trăsură care s-o ducă în oraş. Ea se adresează vizitiului:
„Să mă duci la fiul meu Antonio!“
„La care Antonio, stimată Doamnă?“ întreabă nedumerit vizitiul. Era vizitiul în dreptul său să întrebe, căci Doamna nu-i era cunoscută, iar în Portugalia tot al treilea om este Antonio.
„Ei, la care!“ se miră Doamna, „la primul-ministru“. Vizitiul salută reverenţios şi o ia cu trăsura spre reşedinţa lui Antonio Salazar, a primului-ministru. Ajunşi în faţa impozantei clădiri, un vechi palat de pe vremea lui Vasco da Gama, vizitiul opreşte. Doamna se dă jos:
„Te rog să mă aştepţi!“ îi spune ea vizitiului, că „nu rămân decât un sfert de ceas. Mă duci pe urmă într-altă parte!“
Doamna intră. Vizitiul aşteaptă. După un sfert de ceas Domna reapare într-adevăr. Urcând în trăsură, ea spune vizitiului:
„Acum mă duci la fiul meu, la patriarhul.“ Vizitiul întoarce pentru un moment ochii miraţi spre venerabila Doamnă. Ezită să ceară o lămurire, dar după o clipă, porneşte spre patriarhie. Ajunşi în faţa altei vechi clădiri de pe vremea lui Albuquerque, a întâiului vicerege al Idiei, vizitiul opreşte. Doamna coboară, spunând:
„Să mă aştepţi aci. Nu stau decât un sfert de ceas. Pe urmă ne întoarcem iar la gară!“
Doamna intră la patriarhie. Vizitiul îşi ia răgaz. În apropiere se găsea tocmai un sergent de stradă care a asistat de la oareşicare distanţă la această scenă în aparenţă lipsită de orice semnificaţie:
„Ascultă!“, spune el sergentului. „Nu cumva cunoşti pe Doamna asta? Mie-mi pare puţin într-o dungă. Trebuie să fie nebună. Închipuieşte-ţi, la gară mi-a spus: «Să mă duci la fiul meu Antonio Salazar!» Când a ieşit de la domnul prim-ministru, mi-a spus: «Acuma mă duci la fiul meu, patriarhul!» Nu se poate să fie în toate minţile.
„Ba da, o cunosc!, răspunde sergentul, şi este cu totul normală. Patriarhul şi cu prim-ministrul sunt în adevăr fiii ei. Dar ştii, dinafară de căsătorie!“
„Aha!“ se dumireşte vizitiul.
S-a făcut ca explicaţia naivă şi laconică a sergentului să aibe o neaşteptată nuanţă de echivoc. Segentul voia să spună că Antonio Salazar şi patriarhul erau copiii „adoptivi“ ai Doamnei. Explicaţia putea fi înţeleasă şi altfel.
Însuşi Salazar povestea uneori în cercuri diplomatice cu mult haz această întâmplare. Mă gândesc însă dacă respectiva Doamnă de la Coimbra, care se vedea în faţa unor asemenea copii, n-ar fi îngăduit cu bucurie şi sensul grav al echivocului. Şi aceasta în ciuda atmosferei catolice atât de austere din Portugalia.