a1

La numărul 300

Marta Petreu

          Ce cuvinte frumoase se spun la o aniversare? Am ajuns la numărul 300, ceea ce este o victorie. În cultura română nu e greu să începi, ci să continui, să creezi durată, să ajungi la tradiţie. Din aprilie 1990, cînd a fost înfiinţată revista, şi pînă astăzi, ne-am străduit să fim o gazdă bună pentru publicarea scriitorilor români de pretutindeni, un mediu propice de dezbatere a problemelor culturii noastre, un spaţiu curat de receptare a cărţilor, un loc în care privirea critică îndreptată evaluator spre trecutul nostru cultural se îmbină cu aceea plină de aşteptări şi iluzii îndreptată înspre viitorul culturii româneşti. Nu sîntem nemulţumiţi de rezultat. Scriitorii de toate mărimile care ne-au făcut onoarea de a colabora la revista nostră sînt o adeverire a faptului că încercăm să ne facem bine meseria.
Apostrof-ul a ajuns la numărul 300. Pe munca redacţiei, care i-a asigurat costurile de apariţie în primii vreo 12 ani, pe eforturile Uniunii Scriitorilor, care, în ultimii ani, a reuşit să smulgă din solul sărac al finanţelor româneşti picătura ce întreţine revistele în viaţă. Sigur, ne-ar fi plăcut ca finanţarea culturii scrise, reglementată printr-o lege, să ne scutească de serioasele probleme băneşti de care ne lovim, ca instituţie a Uniunii Scriitorilor, în fiecare an. Legea finanţării revistelor Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori, trecută prin Parlament în 2014, dar blocată în urma intervenţiei unor scriitori, ar fi fost pentru noi, ca pentru toate celelalte reviste ale ANUC-ului, o intrare în normalitate. Dar dacă nouă, ca scriitori, ne lipseşte solidaritatea de breaslă… Ajungem la numărul 300 în momentul cînd mai multe proiecte, probleme şi instituţii scriitoriceşti sau în general culturale – legea finanţării revistelor ANUC, timbrul literar, premiile, Uniunea Scriitorilor, mai de curînd ICR-ul – au stîrnit şi stîrnesc reacţii pătimaşe. Să recunoaştem, în spaţiul culturii scrise nu e deloc o armonie paradisiacă. Poate că nici nu trebuie să fie – dar nici această etalare de patimi nu este deloc firească. Teritoriul literaturii/culturii scrise a devenit la fel de riscant şi de „accidentat“ ca acela al politicii. Iar metodele de acţiune sînt, nu o dată, aceleaşi. Chiar dacă în literatură miza nu sînt banii, ci altceva, care ţine de întîlnirea dintre obiect şi subiect, dintre creaţie şi receptare, deci şi de subiectivitate: recunoaşterea valorii. Valoarea şi ceea ce recunoaşterea valorii îi aduce unui autor: autoritate, onoruri, frumoasa iluzie a supravieţuirii prin operă şi, sigur, în final, şi bani.
La ce bun o revistă literară? Cred că dacă Homer ar fi trăit azi, ar fi făcut o revistă. Pentru un scriitor, puţine lucruri, poate numai inspiraţia, sînt mai importante decît viaţa literară reflectată de revistele literare. Fără ele am fi pierduţi, îmi spun, căci fără instrumentele de etalare a ceea ce ai scris, de discutare a ceea ce ai publicat, de valorizare a ceea ce ai făcut. Cred şi-acum că pentru un scriitor revistele sînt marea sau măcar acvariul în care trăieşte.
Să ne citim la Apostrof 400.

14 mai 2015, Cluj