a7

Subiecte, situaţii, în(scrisuri)

Gelu Ionescu

1. „Ca să goneşti ispita şi visele rătăcite bea ceai de levănţică“

          Citind producţia naţională de romane, mă tot gîndeam cum arată cea din „ţările frăţeşti“ şi, mai ales, ce scriu vecinii noştri foşti sovietici. În urmă cu cîţiva ani citisem un roman extraordinar, Underground, al lui Vladimir Makanin, din 1993, ca apoi să fiu dezamăgit de Spaima (2006) aceluiaşi. M am uitat pe internet şi am văzut, traduşi în franţuzeşte, foarte mulţi „actuali“ – între ei Andrei Kurkov şi Mihail Şişkin, acesta din urmă autor al unui remarcabil roman intitulat Părul Venerei (despre care poate că, altă dată, să scriu cîteva cuvinte).
Acum am căpătat de la Editura Humanitas un roman care, după recomandările de pe supracopertă, pare a fi un mare succes de public – e şi laureat al unor importante premii literare locale. Este vorba de Laur de Evgheni Vodolazkin. N am găsit pe internet mai multe informaţii despre autor şi operă, aşa că m am mulţumit cu cele de pe supracopertă. Lucrul cel mai important pe care l am aflat este că Vodolazkin este specialist în literatura şi cultura medievală rusă. Asta şi explică subiectul, erudiţia în materie şi dezvoltările de planuri epic descriptive din Laur, roman ce istoriseşte viaţa unui vraci, tămăduitor şi clarvăzător (ce ajunge pînă aproape de sfinţenie) din secolul al 15 lea. Numitul Arseni – spre a rezuma povestea – începe prin a deprinde secretele leacurilor naturiste (ni se dau reţete pe bază de plante, nu ştiu cît de exacte, foarte probabil găsite de medievist în textele epocii sau procurate de la vindecători mai recenţi; nu exclud că autorul se mai şi joacă cu unele recomandări: fracturi tratate cu cataplasme cu mazăre pisată…). Le deprinde de la bunicul său, Hristofor, după stingerea acestuia devenind el însuşi vindecător reputat, trăind într o semisihăstrie rurală; viaţa lui ia însă o întorsătură totală, căci tinerelul vraci păcătuieşte cu o copilă orfană alungată în lume, cu care  trăieşte ascuns de lume; sfîrşitul e tragic, Ustina va muri la naşterea consecutivă păcatului. Arseni îşi ia cîmpii, ca să zic aşa, dar pe unde va trece va vindeca boli, metehne, suferinţe, mizerii – mai ales se luptă cu ciuma (boala vremurilor); şi… plînge cum respiră (reflex repetat cu o insistenţă care poate că seamănă şi cu o ironie – căci această intenţie „laică“ e destul de prezentă, şi numai spre binele lecturii). O cale a ispăşirii în care Arseni vorbeşte mereu cu răposata Ustina, comentîndu şi faptele. Trece deci prin sate şi oraşe, nu aflăm decît nume (peisajele sau mediile de practicare a vindecărilor sunt cam stereotipe – nici figuri şi destine nu se prea reţin). Modelul deci este cel al scrierilor de tip hagiografic – Arseni rusul nu trebuie confundat cu Sf. Arsenie cel Mare (italian din secolul 4, cu moaştele aflătoare la Milano). Punctul final (deocamdată) este oraşul Pskov, unde pravoslavnicul vraci picaresc, vagant ascetic, blînd şi răbdător, devine „nebunul întru Cristos“ al oraşului. Unde, la concurenţă, se mai aflau încă alţi doi astfel de… nebuni; raporturile lui cu „confraţii“, Foma şi Karp, nu sînt prea clare, gesticulaţiile lor sînt oarecum extravagante. „Nebunii întru Cristos“ sînt destul de pitoreşti şi agresivi – oraşul e împărţit de ei în trei „zone de influenţă“, ca să zic aşa, Arseni luînd aici numele de Ustin. Şi la faţa locului trece prin boli, schimnicii, posturi şi alte încercări potrivite unui asemenea destin. Şi aici, ca şi în tot restul romanului, autorul se inspiră din cărţile poporane: imaginar fabulos, apocrifele literaturii „de consum“ a veacurilor de mijloc (Alixăndria e menţionată de mai multe ori – şi altele…). În principiu, vindecătorul – care e şi clarvăzător – îşi continuă misiunea, precum şi… bocitul. Dar figura sa se impune, căpătăm un fel de respect faţă de umilinţa, dăruirea, înţelepciunea acestui personaj (totuşi!) – ceea ce autorul a voit o, cu siguranţă. Viaţa sa plină de suferinţi, de pravoslavnică devoţiune şi de naivitate sfinţită în ispăşire, devine… plauzibilă; evident, ea e construită literar după modelul hagiografiilor, cum spuneam, dar şi din sursele cărţilor poporane, pline de minuni, eresuri, superstiţii, religiozitate „senzaţională“.
În partea a treia a romanului (Cartea drumului, cele anterioare fuseseră cărţile cunoaşterii şi renunţării – iar ultima se va numi Cartea liniştii) dezvoltă peripeţiile călătoriei lui Arseni la Ierusalim – deci hagialîcul. Cum începusem să obosim de atîtea mătănii, molime şi leacuri, vine să se adauge acestei acţiuni un italian, Ambrogio Flecchia, care are darul de a prevesti evenimente din viitor (cum ar fi descoperirea Americii, viitoarea descoperire a ruinelor Troiei, tragedia de la Auschwitz, dar şi faptul că un anumit loc, întîlnit în drum, se va numi, peste cîteva secole, Piaţa Komsomolskaia). El vine în Rusia pentru a se pune de acord cu alţi prevestitori în legătură cu sfîrşitul lumii (obsesia milenaristă). Cei doi, întîlnindu se fatalmente, pornesc către Ierusalim, se alătură diverselor caravane pline de negustori, nebuni, briganzi, aventurieri – traseul e lung, aventuros şi uneori fantast, în spiritul literaturii medievale de aventuri; ajunşi la Jaffa, Arseni e scutit de martiriu, dar suportă o ultimă şi definitivă jefuire, iar Ambrogio e ucis de mameluci. Stop-cadru!
Partea a 4 a, finalul: întors la Pskov, Arseni se călugăreşte la mînăstirea Sf. Kiril, cu tot ritualul, se supune rigorilor cinului, dar mai vindecă şi mai grăieşte în pilde, capătînd, din ce în ce mai evident, alura unui sfînt din icoane. La înmormîntarea lui iau parte (la concurenţă cu actualitatea mitingurilor din anii noştri) 180.000 de participanţi… E uşor de văzut chiar din această evaluare că romanul nu evită nici persiflarea – că practică pe larg jocuri cu anacronismul. Ceea ce face ca lectura să fie şi amuzantă. Există şi o desfăşurare destul de spectaculoasă de elemente lingvistice: arhaismele şi turnúrile de frază din limba epocii sînt mereu asaltate şi înlocuite cu modernitatea limbajului contemporan („prognoza ta e favorabilă“), care la sfîrşit cucereşte întregul discurs: „Pentru noi, iertată să ne fie francheţea, este important atît sub raportul planificării muncii, cît şi în sensul mîntuirii sufletelor“ (p. 276). Virtuozitate desigur, dar nu exclud faptul că autorul vrea să ne sugereze, cu inteligenţă, actualitatea credinţei, puterea ei, valoarea sfinţeniei şi valabilitatea miracolului creştin încă şi azi. O face, parcă, jucîndu se… serios. Sigur, rezultă din acest „program“ pastişe şi chiar parodii (plus pilde şi alte „ziceri“ popeşti) – autorul e în elementul său profesional de medievist. Faptul că Arseni îşi schimbă de trei ori numele corespunde şi el unei tradiţii religioase (sau poate numai unei superstiţii): după trecerea cu bine prin încercări grele, vecine cu moartea (boli etc.) se obişnuia un nou botez; aşa că Arseni trece cu persoana sa pravoslavnică prin încă trei identităţi: Ustin (în amintirea amantei), Ambrozie (prietenului italian) şi Laur – de unde titlul.
E relativ simplu de constatat că tema şi tipul de roman adoptat au putut face un mare succes în spaţiul postsovietic, unde biserica prosperă şi îl binecuvîntează pe Putin. Lăsînd gluma la o parte, contemporana libertate a manifestării publice a religiozităţii vine să corecteze ceva din prigoana aproape seculară asupra ortodoxiei pe care au practicat o urmaşii lui Arseni&Co; pe acest „canal“ a navigat romancierul nostru, mai mult inteligent decît „angajat“ într un imbold religios, pravoslavnico patriotico-panortodoxist. Putem spune că Laur e o pseudobiografie romanţată. Care dacă reuşeşte – şi e cazul nostru – duce direct la un mare succes „de casă“, cum se spune… Căci marele popor sovietic – cum ne arată televiziunile Vestului ateu şi ticăloşit – şi a amintit că, pravoslavnic fiind înainte de revoluţie, nu mai încape acum în biserici, nu mai inaugurează nici un bar de noapte fără sfeştanie… Şi nu e singurul…

2. Vitrinele lui Maiorescu

          Către sfîrşitul deceniului 6, am fost – cred că într un antract teatral – prezentat unei doamne a cărei înfăţişare contrasta cu aceea a „oamenilor de tip nou“; astfel de oameni cu înfăţişări deosebite existau încă, au „supravieţuit“ cîtva timp invaziei proletare. Evident, nu mai erau tineri şi aveau o înfăţişare marcată de o anume vetusteţe: nu numai hainele – fie că aparţineau unui anumit lux năpîrlit, fie că erau extrem de sărace, chiar peticite: evidente rămăşiţe ale faptului că vînduseră restul, absolut tot ce putea fi vîndut; dar şi fizionomia, gestul, „aerul“, discreţia cu care vorbeau te făceau să îi recunoşti – evident, dacă îi căutai în mulţime: căci ei se străduiau, în fond, să nu se facă remarcaţi. Probabil că aceste observaţii mi se asociază cu amintirea frecventării faimosului talcioc din anii ’50: amintirea de neuitat a figurilor ce le puteai întîlni acolo, figuri dar şi obiecte de vînzare, al căror preţ derizoriu ţi se părea chiar mai teribil decît faptul că cei care le vindeau – ştiind bine cît ele preţuiesc – nu păreau a mai avea regrete pentru ele, ci erau copleşiţi de umilinţa rece că nu vor avea mîine ce să mănînce… Îmi amintesc bine de acest peisaj derizoriu, cenuşiu şi noroios al „tîrgului“, de bric-à-bracul de obiecte dintre cele mai diferite cu putinţă: cărţi, dantele şi mătăsuri pe jumătate uzate, fracuri, blănuri, obiecte de argint, tablouri, pălării demodate în cutii elegante, valize de piele care străbătuseră Europa în lung şi lat, sticlărie din cea mai fină, cravaşe şi pinteni pentru călăreţ, chiar mobile mici, feţe de masă enorme, covoare. Cea mai mare parte dintre obiecte erau disparate, parcă rămase după un cataclism (de fapt, chiar aşa era). Sigur, murea o lume şi cei ce vindeau, oamenii cu acea înfăţişare care se va rări cu timpul, păreau conştienţi că sînt condamnaţi şi erau resemnaţi, pierduţi… Voi povesti altădată cum am cumpărat, o singură dată, o carte cu 1 leu.
Ca să revin, doamna pe care o întîlneam era îmbrăcată în culori deschise şi pale – aşa o voi întîlni mereu – care puteau fi privite ca fiind fără vîrstă – dar era exact ceea ce se potrivea cu expresia ei; cred că avea atunci aproape 60 de ani, dar fizionomia ei trăda o radioasă tinereţe interioară; culoarea părului era o acomodare la blond – dar deosebit de frapant era desenul nasului, proeminent, fin coroiat, parcă izbucnit din figură ca să contrazică banalitatea restului. Apoi felul cum privea – direct, curios, lucitor, încurajator –, la urma urmelor aş zice… optimist.
Cred că vara mea Alice T. m a dus la prezentare – ştiam, de altfel, că o voi întîlni, căci îmi fusese recomandată ca fiind una dintre doamnele cele mai cultivate, fermecător cultivate, cu un dar didactic inegalabil de care profitase o întreagă generaţie de doamne din cea mai bună societate a „fostului“ Bucureşti: fostele eleve de la Şcoala Centrală de fete, devenită – ironia istoriei e totdeauna crudă – Zoia Kosmodemianskaia… Această Şcoală Centrală îşi împărţise prestigiul lumii bune cu Şcoala Pitar Moş, tot de fete – de domnişoare (se mai spunea încă).
Şi doamna căreia îi eram prezentat aflase despre mine că studiez Literele şi că mă interesează, mult, „lumea veche“ – în bună parte interzisă.
Era doamna Anina Rădulescu Pogoneanu, fiica cunoscutului junimist şi care fusese prima soţie a lui Mircea Vulcănescu, cu care avea o fiică trimisă, din timp, la Paris. Predase la Şcoala Centrală filosofie, dar şi franceză sau literatură – şi, dacă nu mă înşel, după închiderea şcolii, în 1949, mai fusese „detaşată“ cîţiva ani la o şcoală din periferiile Capitalei. Am fost, în acea seară, invitat la o „serată“ organizată în locuinţa ei din strada Arhitect Louis Blank, nr. 19 (?), la etaj. Locuinţă, un fel de a zice: o cameră mare – în care se găseau de toate, cît pentru o gospodărie întreagă, într o înghesuială decentă, cameră la care ajungeai pe o scară în care trebuia să te fereşti să nu calci pe cărţi sau să dărîmi un teanc. Veneau cîteva persoane – avertizate că ar trebui să se furişeze cumva, la intrare, de frica denunţurilor, fireşte –, de obicei foste eleve, acum doamne cu toate greutăţile familiale. Se bea un ceai cu nu mai ştiu ce prăjiturele – ceva simbolic –, căci scopul invitaţiei era să asişti la spectacolul extraordinar pe care îl dădea Doamna Anina citind din diverşi autori francezi – de obicei din piese de teatru. Cît despre lectura Micului prinţ, ce să mai zic: o am şi azi în urechi, o văd şi acum pe interpretă jucînd toate rolurile.
Citea fie din Anouilh, o piesă despre Jeanne d’Arc, din Claudel sau Giraudoux – însă ceea ce mai ţin în primul rînd minte a fost lectura ionescienei Cîntăreţe chele. Am rămas interzis ascultînd o… şi cred că de acolo mi s a tras „ionescomania“ care mi a dat în viaţă atîtea bucurii, dar şi cîteva necazuri…
Veneam uneori – de fapt rareori – şi singur, cînd vorbeam despre literatură sau despre politică, cu glas mic: aşa am aflat cine fusese Mircea Vulcănescu, cine fuseseră fraţii săi, Pogoneanu, şi rolul jucat de ei la 23 Augustul confiscat de comunişti. Nu citisem nimic – de fapt nici nu auzisem de Mircea Vulcănescu – şi Doamna Anina mi a dat să citesc un text dintr o revistă veche: cred că era despre tînăra generaţie a anilor ’30. Tot acolo am aflat şi despre Criterion – şi despre avangardă –, Doamna Anina îmi şi citea cîte un text – ne amuzam. Eu dădeam cu nasul de o lume românească ce cădea la antipozii realismului socialist de care avusesem parte la începutul anilor ’50, la un liceu dintr un tîrg moldovenesc sărman în cultură. Era nu numai faţa adevărată a lumii literare a Capitalei, dar şi cea care o adusese la modernitate.
Am profitat, din păcate, mult prea puţin de ştiinţa, talentul şi mondenitatea superior culturală a doamnei Anina. Eram şi foarte ocupat: facultatea, biblioteca, diverse expediente pentru a completa banii veniţi de la părinţi.
Pe la mijlocul deceniului 7, cînd de abia devenisem asistent, Doamna Anina m a „convocat“ telefonic: ca urmare, vizitînd o, mi a spus că va pleca, foarte curînd, la fiica sa Vivi aflată de mult la Paris. Casa se golise de cărţi – întreaga locuinţă dădea toate semnele provizoratului de dinainte de plecare. (De atunci am văzut atît de multe încăperi căzute în provizoratul plecării definitive, încît pot spune că au intrat în colecţia de ilustrate care însoţeşte mica mea istorie a României la sfîrşit de secol.) Doamna Anina nu era veselă, ca de obicei, ci îngîndurată, neliniştită. Avea şi toate motivele: nu şi văzuse fiica de peste 20 de ani, ce viaţă va putea să şi mai construiască la Paris la vârsta ei – nu era omul care să renunţe şi să trăiască în afara culturii, a artelor…
Înainte de plecare, cînd tocmai ne despărţeam, pe scările acum golite, Doamna Anina mi se plânge că nu reuşeşte să plaseze două vitrine Biedermeier pe care le folosise de ani şi ani ca biblioteci: cunoscuţii, restrînşi – marea majoritate – la spaţiul locativ socialist, numai de ele nu aveau nevoie. Le moştenise din casa părinţilor ei şi îi părea cu atît mai rău să le dea de pomană cu cît ştia că aceste mobile ajunseseră în casa familiei Rădulescu Pogoneanu venind din casa… Maiorescu! Nu şi mai amintea cu ce prilej. (Doamna Anina îmi vorbise de multe ori despre relaţiile strînse între tatăl ei, junimist din generaţia tîrzie, discipol fidel, şi maestrul său, Maiorescu.) Atunci m a apucat un fel de frenezie şi i am spus, pe loc, Doamnei Anina că iau bibliotecile la mine! „La mine“ era un fel de a spune, pentru că locuiam pe atunci într o mansardă din strada Mitropolit Nifon, o cameră ce se încălzea cu o gură de gaze şi avea o chiuvetă cu apă rece – în schimb podul era încăpător şi gol: aşa că, într una din zilele următoare, am venit cu o furgonetă şi am luat vitrinele. Care abia se mai ţineau să nu se desfacă în toate bucăţile – cred că le ţineau geamurile; şi, suit pe furgonetă, încercînd să le susţin tremuratul accentuat la fiecare stop sau accelerare, am parcurs Capitala şi am ajuns la domiciliu, unde le am dus la etaj ajutat de şofer. M am uitat atunci mai atent la ele: era evident că fuseseră vitrine – şi că nu erau mobile scumpe, deşi furniruite şi cu cîteva intarsii. Mai aveau doar un ochi de geam original – mai gros şi încadrat. Dar mobilele erau spaţioase, aveau proporţii elegante (picioarele dispăruseră de mult).
În 1969 am reuşit să mă mut într o… casă şi să chem un meşter să le mai întărească. Era un meseriaş ungur – văzuse multe comori mobiliare, în multe case de bogătaşi vechi şi… noi. Le a mai dres, le a mai încleiat şi lustruit – astfel că în ele au putut intra, în chip onorabil, multe cărţi care astfel erau ferite cu totul de praf. Stăteau foarte frumos, chiar elegant, pe un perete din biroul meu, simetric aşezate – iar de la baza lor, camera mea de vreo 20 de metri pătraţi era total acoperită cu un covor cu scorpioni – un obiect care se odihneşte în chip de titlu pe coperta unei cărţi de memorii (în care am uitat să povestesc şi această secvenţă… mobiliară).
Acolo au stat ele, plăcute mie la vedere şi reîntoarse într un spaţiu în care se practica tocmai critica literară, pînă în 1983, cînd, proprietarul luîndu şi lumea n cap şi punîndu şi ţambalul de critic în cui pentru vreo 20 de ani, au trebuit evacuate dintr un apartament pe care Securitatea s a grăbit să l confişte – fără vitrine! –, aşa încît ele şi au urmat destinul: au fost vîndute. Cui? Cum nu există nimic întîmplător în unica noastră viaţă moarte (sau invers, cum vrei s o iei), obiectele au ajuns (întîmplător!), prin vînzare, în posesia unuia din cei mai vechi prieteni care mai avea mobile mult mai frumoase, dar nu cred că la fel de „istorice“: nu altul decît Grigore Ghyka din Galaţi, prieten de la vîrsta şcolară, împreună cu care fusesem – unde credeţi? chiar în talcioc, chiar în talcioc! – unde el nu mai avea de mult ce să vîndă, iar eu cu ce să cumpăr.
Numai că, în anii ’90 ai fostului secol, puţin după evenimente, Grigore a murit răpus de o boală scurtă şi grea – şi deci n am apucat să ne revedem şi nici să mi văd vitrinele maioresciene în mai noul lor destin.
De aici încolo, trebuie că au şi mobilele îngerul lor păzitor – unul furniruit cu lemn din esenţe rare, cu intarsii din cel mai scump fildeş şi sidef.