a3
Ovidiu Pecican
Sandu
Pe Sandu Vlad l-am citit încă în studenţie, cu Vara libelulei, o povestire care mi-a plăcut, cred, cel mai mult din tot ce a scris el, deşi făcea parte din volumul lui de debut. L-am întrebat, de altfel, de ce nu a reeditat-o în antologiile lui de proză scurtă, însă mi-a răspuns că structura pe care le-a dat-o acestora a făcut ca proza respectivă să nu-şi afle în niciuna locul. În naraţiunea respectivă, un băiat ca la vreo zece ani le povesteşte altor băieţi de aceeaşi vârstă, la scăldat, nişte basme… Nu ce zice este important, ci atmosfera şi vraja pe care băiatul ştie să o creeze, aşteptarea fremătătoare a celorlalţi în jurul lui, povestitorul. Continui să cred că, de fapt, asta a fost marea temă a lui Sandu, tema fascinaţiei artei de a povesti. La fel cu flăcăiandrii de pe malul râului din proza lui, Sandu, trecut prin internate, şi-a găsit un maestru adevărat în polonezul devenit clasic al literaturii engleze, Joseph Conrad. El i-a folosit ca substitut de lume şi i-a oferit modelul unui prozator venit dintr-o cultură de mâna a doua într-una de prim rang, în care apoi a izbutit să impună o normă stilistică recunoscută. Felul zicerii îl încânta pe Sandu Vlad la Conrad mai mult decât orice. L-a studiat şi a chibzuit asupra lui, traducând din el, lăsându-se contaminat nu doar de temele conradiene, ci şi, ori mai cu seamă, de ideea unui ritual al spunerii.
Mi s-a părut mereu interesant cum un băiat de extracţie rurală şi-a găsit, studiind engleza la facultate, o rută scriitoricească profund atipică pentru România, plasată nu în romanul american, la modă printre cei crescuţi în vremea vogii hippy, nici în cel francez, tradiţional printre români ca reper cultural, ci tocmai în tradiţia prozei engleze de la sfârşitul secolului victorian şi începutul celui următor. Temperamentul şi gustul l-au purtat însă pe Alexandru Vlad în direcţia lui Conrad, pe meridianul unei proze de intensă intelectualitate şi rafinament. Este vorba despre un stil narativ care stăruie asupra circumstanţelor şi relaţiilor dintre oameni, nu trăieşte prin acţiune şi prin culminaţia ei, alergând spre un deznodământ, ci adastă în târcoale, schimbări de nuanţă şi de lumină, irizări. Este un fel de a spune că mă refer la proza unui autor din perioada postbelică şi, ulterior, chiar postcomunistă, cu o nouă stratificare culturală, care a macerat nu doar modernismul, ci şi postmodernismul, inventându-se pe sine cu argumente solide ca autor original, netributar modelor. (Să nu uităm că Vlad a fost congener cu explozia textualistă a optzecismului românesc, la care nu a aderat decisiv pentru fizionomia prozei lui.)
Ezitând între formula prozei scurte şi cea a romanului, scriind rareori şi poeme, Sandu Vlad a izbutit să fie consecvent cu sine însuşi, preferând ca, atunci când nu avea ceva anume de spus, să facă traduceri din Conrad, Hudson ori Raymond Chandler.
Mult mai târziu, în 2005-2006, am susţinut înfiinţarea unei reviste noi, alături de Echinox, care a ajuns să se numească Verso. Condusă de Ion Mureşan, ea ne-a avut, în prima etapă, cea „eroică“, drept redactori-şefi adjuncţi, pe Alexandru Vlad şi pe mine. Sandu a cedat primul, enervat să lucreze, tensionat, cu băiatul de la tehnoredactare, care nu îl asculta în îndeplinirea solicitărilor lui precise şi exprese, relevante pentru forma revistei, dar mai ales preocupat de propriile probleme de sănătate, nu dintre cele mai confortabile.
Pot spune însă, iată, că am fost coleg de redacţie cu prozatorul câmpiei transilvane. După Pavel Dan şi Ion Agârbiceanu, ultimul preocupat mai ales de soarta moţilor, s-ar zice, abia odată cu Alexandru Vlad, cu Radu Ţuculescu şi, mai recent, cu Marta Petreu a ajuns Transilvania de podiş că aibă o nouă linie de prozatori.