a18

În căutarea adevărului

Iulian Boldea

Paginile memorialistice ale Gabrielei Adameşteanu din Anii romantici (Editura Polirom, 2014) legitimează parcursul unei existenţe exemplare în contextul tulburat şi tulburător postrevoluţionar, percepută, de astă dată, sub spectrul egografiei. Privită, chiar de autoare, ca „o datorie a trecutului“, cartea e structurată în două segmente, America, America şi Întîmplarea care devine destin, şi evocă o lume „romantică“, aceea de la începutul anilor ’90. Rememorarea glisează, astfel, într-un registru al documentarului, asumându-şi o amprentă depoziţională, relevantă prin vocaţia autenticităţii, foarte persistentă, în ciuda aderenţei la o cauză, la o „ideologie“, a libertăţii şi demnităţii. Recursul la memorie imprimă scriiturii o sugestivă nevoie de corelare a unor evenimente disparate, din imperativul, categoric, al clarificării unor aspecte sau evenimente ale trecutului prin optica sintetizatoare a prezentului, care asociază, nuanţează sau disociază cauze şi efecte, instaurează distanţe recuperatoare şi perspective inedite sau sugerează o instanţă a focalizării detaliului de viaţă în toată plenitudinea şi ambiguitatea sa:

Evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puţin asta este experienţa mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică.

Repudiind biografismul amator de detaliile cotidianului sau de aparenţele derizorii ale lumii („Nu am fost niciodată atrasă de anecdote literare. Aş fi vrut să păstrez doar cărţile, neatinse de omenescul autorilor“), Gabriela Adameşteanu îşi motivează demersul depoziţional prin nevoia de a oferi propria versiune asupra evenimentelor din perioada 1990-1996. Pe de altă parte, caracterul fragmentar al acestor confesiuni este indiscutabil, ca şi voinţa de clarificare interioară, vocaţia autoanalizei sau nevoia nuanţării unor reacţii sau mecanisme psihologice complexe care s-au manifestat în acei ani „romantici“.
Maniheismul unor atitudini, radicalitatea unor opţiuni sunt, acum, descifrate din perspectiva unor clarificări ideologice sau conceptuale:

Viaţa şi literatura contraziceau maniheismul meu. Dar el a rezistat în Anii romantici. […] Mi-au trebuit ani buni ca să ies din el; dacă chiar am ieşit. Maniheismul func¬ţionează şi în imaginarul de azi. Nu mai sunt comuniştii ilegalişti versus fasciştii/exploatatorii de ieri, ci eroii anti¬comunişti versus securişti/torţionari/turnători. Dar în comunismul care a înghiţit vieţile părinţilor noştri şi părea să ţină mai mult decât vieţile noastre a existat şi categoria, mult mai largă, a celor care s-au silit să ducă o viaţă normală, făcând doar compromisurile inevitabile. Această înţelegere a lumii dispărute este mai complicată şi mai puţin interesantă pentru cei care nu au trăit atunci – occidentalii şi majoritatea tinerilor de azi. A durat ani buni până să ies din logica lui „ei“ şi „noi“. Dar de când cred că am reuşit, încerc uneori să-mi imaginez ce au simţit cadrele epocii comuniste, care, după 21 decembrie 1989, au dat ochii cu devotaţii lor, transformaţi, peste noapte, în inflexibili adversari ideologici.

Este evident că o astfel de percepţie relativizantă, în care partizanatul este atenuat prin exerciţiul comprehensiunii lucide, conduce la o articulare a meditaţiei confesive printr-un vector al reflecţiei problematizante. Memoria scriitoarei nu este, aşadar, doar una ce îşi propune să restaureze articulaţiile unei istorii cu liniile tulburate de metabolismul unei temporalităţi destructurante, e o memorie ce încearcă să-şi asume responsabilitatea redefinirii trecutului, din perspectiva logicii mai cuprinzătoare, ca perspectivă şi capacitate de analiză, a prezentului.
Autenticitatea evocării se întretaie, în aceste însemnări neconcesive, cu luciditatea consemnării avatarurilor intelectualităţii româneşti într-o perioadă a căutărilor identitare frenetice, în care libertatea, dreptul la expresie şi la iniţiativă devin tot atâtea riscuri şi interogaţii. Având subtitlul „amintiri, gînduri“, Anii romantici e o carte-document, ce îşi propune să redea „viaţa ca viaţă“, într-o scriitură tensionată şi alertă, dezinteresată de cronologie, atentă, mai degrabă, la ritmul şi pulsul propriilor trăiri şi reacţii afective sau etice. Extrem de sugestive sunt scenele şi imaginile care descriu Calea Victoriei în două secvenţe distincte ale istoriei, reunite de coordonatele aceleiaşi conştiinţe, situate între prezent şi trecut, între percepţia unui prezent alert şi amintirea traumatică a unui trecut alienant:

Când lucram la Enciclopedică, cu timpii morţi din comunism, mă uitam mult mai des de sus, de la fereastră, în Calea Victoriei. Fulgurant, îmi amintesc o după-amiază târzie de primăvară, când rămăsesem, după orele de serviciu, la editură. […] Dar atunci, dintr-odată, am încercat să-mi închipui (o mică beţie imaginativă, superficială) cum ar fi fost să fiu ziaristă într-o presă liberă. Jurnalistă, acoperind evenimente sociale sau politice. Asociam jurnalismul cu libertatea, dar comunismul îmi părea mai întins decât propria mea viaţă. […] Trecuseră douăzeci de ani, lucram la revistă, în Calea Victoriei 120, când, într-o după-amiază de primăvară, ieşind în balconul redacţiei, cum nu făceam decât atunci când treceau manifestanţii „noştri“, din opoziţie, strigând „Jos Iliescu!“, am realizat, brusc, că eram jurnalistă. Lucram în libertate, cu sentimentul unei incredibile viteze a evenimentelor, într-o clădire de pe Calea Victoriei, despărţită doar prin câteva case de cea unde îmi văzusem, cu ochii deschişi, viitorul. Priveam clădirile, din acelaşi unghi, ele erau la fel, şi, în rest, totul arăta atât de altfel!

De fapt, întreaga carte e construită pe acest balans între prezent şi trecut, între adevăr şi minciună, între aporiile contextului istoric şi nevoia restabilirii unei demnităţi a creaţiei şi creatorului, în condiţiile existenţei unei mari diversităţi de opinii, de percepţii şi concepţii, care face foarte dificile atât aflarea adevărului, cât şi accesul la dialogul ideatic. Remarcabilă e, în acest volum, tranşanţa unor afirmaţii, refuzul oricărei cosmetizări a realităţii, dar şi lipsa de partipriuri în asumarea trecutului individual şi colectiv, după cum de tot interesul este şi turnura etică a frazei, energia cu care autoarea demască impostura, demagogia politică sau arivismul ciocoilor noi ai tranziţiei. Redutabil este şi stilul acestor însemnări: concis şi tensionat, referenţial şi relativizant, un stil al rigorii şi al atenţiei selective la detalii, figuri şi evenimente. Portretele (Paul Goma, Mircea Cărtărescu, Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu etc.), desenate cu abilitate caracterologică, nuanţează prezenţa unor personalităţi ale culturii româneşti, aşezate în contextul istoric şi moral al unei societăţi în continuă ebuliţie, ce nu şi-a regăsit, nici acum, echilibrul şi maturitatea. Deloc întâmplător, referindu-se la mult discutata „rezistenţă prin cultură“, Gabriela Adameşteanu consideră că aceasta nu a fost o formă de disidenţă, ci, mai curând, o modalitate de supravieţuire a intelectualilor, astfel încât „cei care din asta îşi arogă un rol «revoluţionar», de contestare a regimului, îmi par la marginea imposturii“. La fel de tranşantă este prozatoarea în privinţa implicării politice a intelectualilor şi a şanselor acestora de a-şi asuma o postură benefică: „În privinţa rolului politic al intelectualilor, în genere sunt tot mai sceptică“.
O carte în căutarea adevărului unei istorii personale şi al unei istorii colective, Anii romantici desenează conturul unei epoci de entuziasme şi iluzii, de confuzii şi implicări frenetice, într-o scriitură febrilă, directă, netrucată.