a17

De-a mama şi de-a tata

George Neagoe

          E nevoie de multă empatie pentru a înţelege, într-un mod optim, culegerea Doinei Ioanid (Cusături, Ed. Cartea Românească, 2014). Desigur, putem opta pentru interpretarea în grilă posttraumatică. Totuşi, această constatare – uşor detectabilă în titlu – ar pune accentul asupra efectelor, a cicatricilor. Destule incizii se închid fără a se vindeca. Textul e urma experienţei. De asemenea, ar fi inadecvat să abordăm volumul cu reticenţe antisentimentaliste. Doina Ioanid a atins un punct înalt al conştiinţei sale creatoare, deoarece ne pune în faţa unui conflict de nerezolvat: scrisul imită vorbirea sau invers? Diferenţele între cele două registre s-au anulat. Clişeul livresc încetează să se deosebească de cel al oralităţii. Această dispută reprezintă o primă atenţionare asupra raportului ireconciliabil între firesc şi falsificat din Cusături. În carte colaborează două nevoi distincte. Una, neconcretă, aşază în prim-plan întoarcerea în copilărie. Cealaltă, pe deplin neartistică, pune mai presus acomodarea cu lucrurile inevitabile şi de necontrolat. Astfel, reflecţia se împarte între necesitatea de a acţiona şi resemnare. Asistăm, ca atare, la un caz flagrant de inadecvare logică, însă pe deplin justificată în poezie. A schimba trecutul este o absurditate, care împiedică percepţia corectă atât asupra propriei personalităţi, cât şi asupra exteriorului.
Analiza plachetei ar câştiga în eficienţă şi dacă am sesiza că formula aleasă este poemul în proză. Dualitatea acestei specii surprinde cel mai bine atitudinile oscilante ale autoarei. În ceea ce mă priveşte, cauzele declanşatoare ar fi câteva dureri înăbuşite, după care forează firea poeticească. Numai că, odată atinsă pânza freatică, se opreşte căutarea. Rezultă de aici un cumul de frustrări. Intervine dorinţa de a întâlni un ascultător care, deşi necunoscut, să se apropie cu delicateţe de expresie, să guste apa, să nu se strâmbe şi să afirme răspicat că lichidul era sleit. Cusăturile sunt semne, însă nu devin neapărat nişte repere. Când mesajul pare o manifestare a nostalgiei – adică a gingăşiei, a delicateţei, a tihnei, a degajării, a regresiei în placentă –, atunci spiritul critic va fi somat să întrezărească existenţa unei antifraze. Poeta nu se confesează, ci se ascunde în spatele unor imagini aparent calde. Să observăm, de pildă, cum se construieşte, prin tehnici biblice, matematice şi ludice, un spaţiu. Universul aparţine sferei probabilităţilor, verbiajului indecis între conjunctiv şi imperativ:

Să te naşti din nou la aproape 42 de ani, doar din ce a mai rămas din tine: cartilagii şi oase. Să vii pe lume ştiind că uneori nu-i decât un petic murdar de zăpadă. Să nu te protejeze nicio membrană şi niciun sunet. Să intri în aerul aspru, saturat şi greu al celor de dinaintea ta. Să vii pe lume când ceaţa muşcă cu sete din coaja mestecenilor, iar vulpile ţopăie bete. Să vii pe lume dintr-o lacrimă. Şi din lacrima asta să se închege din nou lumea, cu copaci, cu case, cu oameni. Să-i vezi aşa cum sunt, cu carnea, cu dorinţele, tristeţile şi nevrozele tencuite peste inima lor. Să pui luna la locul ei. Să înveţi răbdarea strugurilor şi a gutuilor. Şi trupul tău să te strige pe nume în fiecare zi. Să fie totul simplu, ca o reţetă de prăjituri. Să nu-ţi pese de nodurile durerii care vin spre tine. (p. 7)

Fiat-ul de la începutul Vechiului Testament este chezăşia celei de-a doua şanse, a lepădării de mască. Totodată, constituie cârligul de atragere a celor ezitanţi, a celor care se instalează pe prag, amăgindu-se că, ridicaţi pe vârfurile degetelor, vor bate până la linia orizontului. Poezia Doinei Ioanid renunţă la criteriul poeticităţii. Scriitoarea îşi înlătură fantasmele întreţinute, nimeni altele decât gardiencele („să nu te protejeze nicio membrană“) ale adevăratului eu, pus la adăpost şi, concomitent, împiedicat să perceapă realul în configuraţia lui nealterată. Cusăturile Doinei Ioanid arată cu mare grijă o lecţie aspră, anume că, în genere, poetul tânjeşte după ceea ce este în afara fanteziei, fiindcă lipsa de clarviziune („Să-i vezi aşa cum sunt“; „Să pui luna la locul ei“) îl afectează clinic („Să nu-ţi pese de nodurile durerii care vin spre tine“). Bineînţeles că versurile întreţin suspiciunea că am citi o culegere cu vorbe de duh. O asemenea reacţie ar veni tocmai din absenţa oricărei empatii. Reînvăţându-se cu toate cele din jur, poeta deprinde iar limbajul curent. Acceptă şi se acceptă („Şi trupul tău să te strige pe nume în fiecare zi“), întrucât găseşte factorii favorizanţi pentru desprinderea de lume:

Femeile-toporişcă. Le-am văzut în lumina dimineţii retezând ciocurile mierlelor şi făcându-şi mărgele din ele. Le-am văzut şi m-au văzut şi ele că le-am văzut. Un tăciune şi-un cărbune, taci, copile, nu mai spune. Un tăciune şi-un cărbune, taci, copile, nu mai spune. Dar cuvintele din burta mea sunt verzi. Ipsos verde, ipsos verde. În spatele vizetei, privirea mea. Nu este verde. (p. 35)

Păzitoare împotriva traumelor, doctoriţe fără de arginţi, femeile-toporişcă nu dispun nici de leacuri băbeşti, nici de puteri taumaturgice. Ele frânează adevărata conştiinţă de sine şi alimentează falsa identitate, ultima fiind caracterizată prin: ruşine de a-i privi în ochi pe semeni, sentiment excesiv al vinei, anexietate, neîncredere, distorsionare a realităţii, inabilitate de a dezvolta legături emoţionale trainice. Poeta-martor a vieţii în sânul familiei recuperează dreptul la cuvânt care i se negase copilei. Neîntrebată, fetiţa îşi asumase rolul de a amuţi înaintea evenimentelor minunate ori agresoare. Interiorizând gesturile adulţilor, micuţa adunase în minte lanţul nesfârşit al ignoranţei acumulate de-a lungul atâtor generaţii de strămoşi:

Tu, duducă, te uiţi şi nu pricepi. Te uiţi la oameni cum mestecă vorbe. Le întind de parcă ar fi de gumilastic şi se plesnesc cu ele până ce pielea se face sângerie. Şi numai eu văd cordonul ombilical care-i leagă. Cordonul prin care trece spaima de neiubire. (p. 25)

Rodul acestui blocaj cognitiv este firea poeticească, al cărei principal atribut constă în a construi trasee derutante sau în a omite drumul corect. După cum susţineam, în Cusături Doina Ioanid îşi redescoperă abilităţile comunicaţionale, inhibate de neglijenţa parentală. Tatăl şi mama nu dialoghează cu fiica, pentru că, din unghiul în care se situează, copiii nu au ce căuta în treburile maturilor, nesocotind că această aserţiune – oribilă în fond – impune şi teorema reciprocă: adulţii nu au o relaţie corectă cu etapa primilor şapte ani de acasă, perioadă petrecută, de fapt, într-un mediu înstrăinat:

Să vorbim despre ascuţitul aracilor. E vremea. Aşchiile de lemn sar de sub bardă, mai mici, mai mari. Fiecare arac miroase altfel, e atins altfel. Pălăria ţi s-a dat pe spate, privirile tot nu ţi le prind. Cercul în care stai înconjurat de araci poate fi un soare de lemn. Alerg în jurul lui cu o cană de apă. Să vorbim: tu ai aşchiile, via, verdele ăsta, tu ai poveşti pe care le petreci unele peste altele. Să vorbim. Pentru asta o să aduni toate aşchiile. Da’ nu mă păcăleşti, nu? (p. 10)

Aşa-zisele discuţii sunt doar nişte autoiluzionări repetate. Poeta se joacă de-a mama şi de-a tata, restabilind cursul firesc al şirului de întrebări şi de răspunsuri, cu ajutorul cărora preşcolarii iau contact cu rosturile universului. Instinctul proprietăţii, deşteptat prin imitaţie, se consolidează în relaţie directă cu dorul de a stăpâni prin rostire:

Nu prea vorbeai. Nu aveai nici timp şi nici vorbele nu păreau pe măsura răbdării şi îndurării tale. Cu gladiolele te înţelegeai cel mai bine. N-am priceput niciodată de ce îţi plăceau atâta. Mie mi se păreau trufaşe şi nici n-aveau miros. Dar tu te înţelegeai bine cu ele. Stăteai pe rogojina din şopron şi făceai buchete pentru piaţă: albe, grena, roz cu alb. Între buze, o fâşie de tei. Uneori, îmi spuneai că ai gura amară şi mă trimiteai la puţ, după apă proaspătă. Spuneai că-i de la fiere, dar eu eram convinsă că-i de la rădăcinile alea de rostopască pe care le tot mestecai. Şi de la şopronul ăla. (p. 28)

În Cusături, Doina Ioanid nu anulează, ci atenuează resorturile hipersensibilităţii ei poetice. A câştigat în seninătate şi în stăpânirea strategiilor de a-i apropia pe cititori.