a15
Reflecţii despre evreitate
Pornind de la Hannah Arendt
Vladimir Tismăneanu
Am recitit zilele acestea faimoasa scrisoare de răspuns adresată de Hannah Arendt pe 24 iulie 1963 marelui cărturar israelian, originar ca şi ea din Germania, Gershom Scholem, în urma apariţiei controversatei ei cărţi Eichmann la Ierusalim: Raport despre banalitatea răului şi a polemicilor furibunde care au acompaniat-o. Cel puţin trei erau reproşurile lui Scholem, cu care Hannah Arendt împărtăşea multe amintiri şi sentimente, inclusiv iubirea pentru cel care a fost Walter Benjamin.
Mai întâi, era chestiunea sionismului. Pentru Scholem, Arendt nu dovedea necesarul ataşament faţă de această doctrină politică. Gânditoarea îi atrăgea atenţia că, deşi legată prin vechi prietenii de unii lideri sionişti, în primul rând Kurt Blumenfeld, ea personal nu fusese niciodată sionistă. În cazul lui Scholem, reticenţele legate de sionism ale Hannei Arendt ţineau de faptul că ar fi fost legată, în tinereţe, de stânga germană, în special de aceea marxistă. Autoarea Originilor totalitarismului făcea cu acest prilej o afirmaţie extrem de importantă pentru cei interesaţi de biografia ei intelectuală, atât de intens intersectată cu marile dileme ale veacului XX. Nu, ea nu venea dinspre stânga, ci, dacă venea de undeva, acel tărâm originar era tradiţia filosofiei germane.
Mai departe, Scholem îi obiecta, în termeni duri, ceea ce el percepea drept tonul glacial, chiar arogant, cu care scrisese în cartea ei despre ceea ce-a implicat activitatea consiliilor evreieşti în zonele ocupate de nazişti. Nu faptele contau în acest caz, ci presupusa ei lipsă de empatie. Îi lipsea, scria Scholem, dragostea pentru poporul evreu (Ahabath Israel). Răspunsul Hannei Arendt mi se pare emblematic pentru ceea ce putem numi vocaţia cosmopolită a spiritului modern, refuzul încartiruirii într-o baracă de tip colectivist, al blocării în logica specioasă a colectivelor. Este ceea ce afirmă şi scriitoarea croată Slavenka Drakulić atunci când spune că atunci când „Noi“ se substituie lui „Eu“, individul dispare, se dizolvă în magma adeziunilor fanatice. Astfel se naşte cultul salvatorului magic. Locul demnităţii este luat de obedienţă, de înregimentare, de devotamente sectare. Credinţa se substituie raţiunii. Orbirea ia locul Luminilor.
Evreitatea era pentru Hannah Arendt un fapt ontologic, o realitate pe care nu s-a gândit niciodată să o ascundă ori să o nege:
Ai dreptate – nu sunt mişcată de niciun fel de „dragoste“ de acest gen, şi aceasta din două raţiuni: nicicând în viaţa mea nu am „iubit“ vreun popor sau vreo colectivitate – nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare ori altceva de acelaşi gen. În fapt, mi-am „iubit“ doar prietenii şi singura dragoste pe care o cunosc şi în care cred este dragostea pentru persoane. În al doilea rând, această „dragoste pentru evrei“ mi-ar apărea, întrucât sunt eu însămi evreică, drept ceva suspect. Nu pot să mă iubesc pe mine însămi ori ceva din care fac eu însămi parte.
Cât priveşte relatarea a ceea ce s-a dezbătut în proces despre rolul consiliilor, Hannah Arendt preciza că nu era vorba de perioada de până în 1941, ci de aceea care a urmat, când s-a ajuns la situaţii cel puţin problematice în care colaborarea a putut duce la colaboraţionism. A le nega şi a-i ataca pe aceia care îndrăznesc să le identifice înseamnă prelungirea unui „unmastered past“, a unui trecut care nu a fost confruntat în chip deschis si onest. Pentru Hannah Arendt, nimic nu era mai important decât ceea ce filosofii secolului al XVIII-lea numeau „truths of fact“, adevărurile factuale pe care nu le poate oblitera nicio doctrină supraindividuală.
Scriu aceste rânduri şi mă gândesc la resurecţia pasiunilor colectiviste, primordialiste şi chiar tribale în zilele noastre, ca şi cum omenirea n-a învăţat nimic din lecţiile unui secol mai violent, mai brutal şi mai însângerat decât oricare altul în istorie. Mă gândesc cum renasc mituri politice pe care le credeam epuizate şi compromise, cum se rostesc din nou lozinci belicoase şi cum se contestă valoarea ireductibilă a individului. Totalitarismul a distrus fiinţa juridică şi pe aceea morală. A le reclădi este un demers ce poate dura decenii.
Asemeni Hannei Arendt, nu-mi voi nega niciodată evreitatea, dar nu o voi transforma nici în scut, nici în iatagan. Dragostea mea va fi întotdeauna pentru prieteni, nu pentru entităţi colective. Aveam 20 de ani când am auzit din gura unui coleg de facultate o expresie peiorativă despre maghiari. Am reacţionat oripilat. „Ce te bagi, tu nu eşti ungur“, mi-a replicat personajul. Nu sunt ungur, dar orice jignire a unui semen al meu pentru că este ceea ce este o resimt ca pe o vătămare a propriei mele condiţii umane. Orice formă de xenofobie îmi repugnă. Antisemitismul este criminal, în intenţii, în motivaţii şi în consecinţe.
Identitatea ne este dată, dar ea nu este ceva îngheţat, o construim noi înşine mereu, într-un dialog fără capăt cu sinele şi cu lumea.