a1

Lupta pentru Uniune

Marta Petreu

          Nu credeam că Uniunea Scriitorilor poate ispiti pe cineva – e o instituţie mare, cu peste 2500 de membri, aceştia împrăştiaţi peste tot şi fiecare crezîndu-se centrul lumii şi avînd cele mai imprevizibile reacţii. În plus, este o instituţie fără bani, dar foarte costisitoare, căci are reviste, proiecte publice şi filiale numeroase. Oricît ar fi de mici plăţile care le sînt făcute angajaţilor de la reviste şi oricît ar fi de mici costurile revistelor sau costurile proiectelor Uniunii, adunate laolaltă dau o sumă mare. Pe deasupra, are reguli de funcţionare în principiu democratice, aşa că luarea deciziilor şi punerea lor în aplicare sînt foarte greoaie.
Iată însă că la începutul acestui an, pornind de la Premiul Eminescu, care n-a fost decernat cui se aştepta opinia publică, adică lui Mircea Cărtărescu, ci nefericitului de Gabriel Chifu, Uniunea a devenit ţinta unui grup tot mai mare de scriitori, membri şi nemembri în Uniune, care vor s-o reformeze. Mulţi din acest grup sînt scriitori importanţi, cu opere admirabile, iar alţii, cu siguranţă, vor deveni.
Are nevoie Uniunea de o reformă? Da, cred că da. De pildă, cred că, administrativ vorbind şi ţinînd cont de volumul problemelor pe care le are, ar avea nevoie de vreo cîteva zeci de angajaţi, iar nu de o mînă de oameni, cum are acum; asta ar face-o să funcţioneze mai prompt, mai bine, mai cuprinzător. Dar pentru asta ar avea nevoie urgentă de bani, şi cu cît banii vor fi mai mulţi, cu atît va fi mai bine… şi-aici intervine cealaltă problemă litigioasă, a timbrului literar…
Grupul de reformă propune modificarea statutului. Acesta a fost nu de multă vreme modificat. Sigur, poate fi modificat în continuare, încît să se apropie de unul ideal, dar asta se poate întîmpla numai pornind din interiorul Uniunii, la propunerea membrilor Uniunii, nu din afara ei.
O ţintă precisă a grupului de reformare a Uniunii este preşedintele ei, Nicolae Manolescu, asupra căruia cad cele mai multe dintre acuzaţii. Şi cad anume din cauza Premiului Eminescu. De două luni de zile, Nicolae Manolescu este insultat – ca preşedinte/membru în juriul Premiului Eminescu, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ca autor. Corect ar fi fost ca discuţiile să se limiteze la jurizarea Premiului Eminescu. Corect ar fi fost ca, după ce alţi membri ai juriului, care au avut alte alegeri, dar au recunoscut negru pe alb că Gabriel Chifu este un poet plauzibil pentru Premiul Eminescu, discuţiile şi atacurile să se oprească. Nu s-au oprit, s-au înteţit. Se vede că Premiul Eminescu n-a fost decît ocazia şi pretextul pentru un război mai mare, care urmăreşte, se pare, o Uniune fără Nicolae Manolescu.
Nu îmi fac iluzii că scriitorii din acest grup se vor opri, nu au nici un motiv să se oprească, iar felul cum le răspunde preşedintele Uniunii nu este de natură să dezamorseze mişcarea. Îmi fac însă iluzia că, în ciuda adversarilor tot mai numeroşi şi tot mai la vedere pe care îi are, Uniunea o să reziste ea cumva, aşa „bătrînă“ – adică avînd tradiţie – şi importantă cum este.

12 martie 2015