a8

Ultimul mandarin al literelor valahe

Bogdan C. Enache

          Versiune scurtă, dar nu şi prescurtată – după însăşi caracterizarea autorului din „Epilog“ –, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc (Piteşti: Paralela 45, 2014, 368 p.) este un compendiu infinitezimal revizuit al Istoriei critice a literaturii române: 5 secole de literatură, apărută în anul 2008 la aceeaşi editură, dar care are vocaţia de a fi mult mai citit şi mai citibil decât masivul tom de 1.528 de pagini prin care Nicolae Manolescu a încercat să îşi egaleze, ori poate chiar să îşi depăşească, mentorul interbelic. Nu doar din cauza dimensiunii sale mai reduse, a formatului mai prietenos cu canapeaua sau a titlului pedagogic-americănesc, destinat parcă a servi drept lozincă pentru noile campanii de încurajare a lecturii printre elevi, tineri şi adulţi. Asemeni unui instantaneu, tocmai concizia volumului relevă liniile de forţă ale viziunii  istorice şi estetice a lui Nicolae
Manolescu asupra literaturii române, care – într-o cultură preponderent literaturizată – comportă în mod tacit şi o importantă dimensiune ideatică şi ideologică.
Istorie critică a literaturii române înseamnă, pentru Nicolae Manolescu, în primul rând o istorie a criticii literare româneşti, ca instituţie, în cel mai exact sens al cuvintelor, şi abia în al doilea rând o istorie a operelor literare propriu-zise, beletristice, memorialiste şi de altă factură. Contra multor critici ai criticului, intenţia principală a autorului Istoriei critice a literaturii române nu a fost atât să poarte o bătălie pentru canonul literar românesc (deşi discuţiile în această privinţă nu sunt absente sau irelevante), pe cât a fost să poarte o bătălie pentru canonul criticii literare româneşti. De fapt, întreaga panoramă istorică a literaturii române este, la o privire atentă, organizată de Nicolae Manolescu nu atât pe perioade istorice sau curente literare (deşi nici acestea nu lipsesc!), cât pe „generaţii maioresciene“ succesive de critică literară. El porneşte de la teza lui G. Călinescu privind complementaritatea dintre critică, care selectează valoarea estetică, şi istorie, mediul în care valoarea estetică este creată (p. 156), peste care adaugă o idee împrumutată din scrierile târzii ale lui E. Lovinescu, prin care acesta îşi îmbrăţişa fostul adversar polemic, Titu Maiorescu nejucând practic în toată această reflecţie decât rolul demiurgic de „prim mişcător“ al unui şir spiralat de „înălţări“ (preponderent) estetice.
Din această perspectivă, gândită a fi cea a criticii canonice, Mihail Kogălniceanu şi programul moldav de la revista Dacia literară, de pildă, nu reprezintă pentru Nicolae Manolescu decât prefigurări imperfecte ale criticismului junimist al lui Titu Maiorescu, tot aşa cum literatura paşoptistă – pusă sub semnul romantismului Biedermeier, după accepţia dată noţiunii de Virgil Nemoianu –  nu este decât un vestibul sărac pentru literatura „marilor clasici“ junimişti. Trei dintre cele cinci secole de literatură inventariate succint (cuprinzând cronici istorice şi hagiografice, poeme şi naraţiuni religioase sau laice) nu reprezintă din punctul de vedere al acestei critici canonice, adică una care este estetic conştientă de sine, decât o formă de pre-literatură demnă de interes doar pentru a sa „expresivitate involuntară“, conform unei sintagme a lui Eugen Negrici. În schimb, simbolismul de dinaintea Primului Război Mondial şi modernismul din interbelic reprezintă epoca de aur a literelor româneşti, nu întâmplător, pentru că, atunci, creatorii şi cele mai luminate minţi critice lucrează într-o perfectă simfonie. În sfârşit, în contemporaneitatea în care Nicolae Manolescu se regăseşte nemijlocit şi care comportă inevitabil o uşă deschisă spre necunoscut, perspectiva criticii canonice găseşte că generaţia „optzecistă“ nu o poate „concura valoric pe cea anterioară [şaizecistă] decât poate, într-o anumită măsură, în poezie“ (p. 297), iar producţia „generaţiei douămiiste“ eşuează testul estetic tocmai din cauza caracterului ei îndeobşte paraliterar.
Această schemă compozită, genealogic-teoretică, lovinescian-maioresciană mai degrabă decât maiorescian-lovinesciană – sculptată în ţesătura istoriei literare româneşti cu mişcări în recul, atât în amonte, cât şi în aval, până la cea de-a patra generaţie de critici literari, în vârful căreia stă însuşi Nicolae Manolescu –, prin care un critic literar eminamente călinescian în metodă încearcă să ordoneze, ca în jurul unui ax, întreaga literatură română, constituie punctul focal al cărţii şi cheia relecturii pe care aceasta o propune la o materie primă, din varii motive, mai săracă şi totodată mai eterogenă, mai închisă în propriile graniţe lingvistice şi totodată mai receptivă la influenţe externe decât altele la al căror prestigiu se raportează cu un încă nedepăşit complex de inferioritate.
Astfel, odată cu Nicolae Manolescu, nu numai literatura română, ci însăşi critica literară românească îşi elaborează o tradiţie pe deplin conştientă de sine – un canon, aşadar, dar nu atât în accepţia lui Harold Bloom, de corpus de opere literare nepieritoare (Canonul occidental, Bucureşti: Art, 2007, trad. Delia Ungureanu), cât în sensul de principiu organizator normativ pe care conceptul îl ia în teoria culturii la Jan Assmann, în special în raport cu clasicitatea (Memoria culturală, Iaşi: Ed. UAIC, 2013, trad. Octavian Nicolae, p. 118-121). De unde şi de ce tocmai acum acest alexandrinism critico-filologic pe meleagurile valahe? Dincolo de simple înclinaţii şi de trăsături de personalitate, două sunt motivele principale care par să îl fi împins pe autor în direcţia unei fixări canonice a criticii literare româneşti.
Mai întâi, Nicolae Manolescu este el însuşi produsul unei redescoperiri a tradiţiei literare româneşti, ca urmare a derusificării şi relativei destalinizări a culturii naţionale în timpul regimului comunist, la începutul anilor 1960, când devine unul dintre principalii săi animatori: cronicar literar, referent pentru manuale şcolare, profesor, organizator de cenacluri şi chermeze literare, mentor şi protector al unei noi generaţii de scriitori. Aşa cum el însuşi o recunoaşte, împrumutând un anglicism de la Mircea Cărtărescu, Istoria critică (atât cea lungă, cât şi aceasta scurtă) este – ca toată producţia literară a generaţiei „şaizeciste“ – „un remake modernist“ (p. 269), în fapt o „resincronizare“ postlovinesciană cu literatura liberă şi artistic valabilă care, în condiţiile cezurii comuniste chiar şi de după perioada Gheorghiu-Dej, nu putea trece iniţial decât printr-o fază de „rediacronizare“ cu reperele sale istorice.
În al doilea rând, după căderea comunismului şi absorbirea – cu siguranţă inegală, dar totuşi adâncă – a societăţii româneşti în circuitul de priorităţi şi posibilităţi, de atracţii şi de distracţii caracteristice societăţilor de consum în masă ale capitalismului global de astăzi, însăşi instituţia de modă veche a criticului literar întruchipată de Nicolae Manolescu – promotorul unei noi şi uşor donquijoteşti transmutaţii (post)moderniste a valorilor chiar la sfârşitul epocii comuniste – se regăseşte nu doar contestată, ci într-o profundă criză de relevanţă. Dacă comunismul românesc din perioada Nicolae Ceauşescu a permis – minus cenzura politică, libertatea de informare şi accesul la multe spaţii de formare – reproducerea defazată, reprimată şi deturnată a unui simulacru de societate intelectuală interbelică, cu cenacluri, reviste, grupări boeme de literaţi şi chiar idealisme estetico-filozofice precum salvarea existenţei prin cultură sau propăşirea culturală a poporului ş.a.m.d., care s-a defulat în primii ani de după decembrie 1989 sub forma militantist-politică a civismului intelectual anticomunist (cel care, în paranteză fie spus, l-a şi propulsat pe Nicolae Manolescu o vreme până în scaunul de senator deţinut altădată de rectorul Titu Maiorescu şi, contrar a tot ceea ce îşi putea probabil imagina vreodată acesta, chiar într-o cursă electorală de candidat pentru preşedinţia noii-vechii republici!), societatea capitalistă postcomunistă, mai ales cea de după anul 2000, tinde cu un pas alert către o cultură hegemonică predominant postliterară, una în care proliferează noi mijloace şi forme de comunicare bazate preponderent pe imagine, pe sunet, pe coduri verbale care urmează logica epidemiologică a mesajului publicitar şi ideologic, una sensibilă mai degrabă la senzaţionalul de tip hollywoodian, la cauzele sociale în vogă şi la indicii de impact din proiectele de finanţare, care nu numai că ignoră sau contestă valoarea estetică în literatură ori chiar literatura ca atare, printre altele, dar – coroborată cu bulversarea şi degradarea tuturor reperelor şi instituţiilor din societatea românească – ea ridică în mod legitim întrebarea dacă în aceste condiţii se mai conservă încă însăşi facultatea de a recunoaşte autonomia acestei valori estetice.
Această tentativă a lui Nicolae Manolescu de a sintetiza, sub semnul autonomiei esteticului, într-un unic canon critic naţional „critica de direcţie“ de sorginte filozofică postkantiană şi de orientare luminat-conservatoare a lui Titu Maiorescu, „sincronismul“ sociologic progresist-liberal al lui E. Lovinescu şi „intuiţionismul“ estetic relativ apolitic, tributar hegelianismului lui Benedetto Croce, al lui G. Călinescu nu este lipsită de ambiguităţi şi de tensiuni inerente, deşi nimic nu pare a fi mai potrivit, ba chiar fermecător într-un fel, pentru epoca noastră alexandrină decât un astfel de alexandrinism didactic. Antologie de portrete scriitoriceşti încadrate critic şi istoric, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc este, în fond, manualul şcolar perfect prin care „remake-ul“ sau „remake-urile“ literare din comunism, care ocupă tot atâtea pagini în volum cât literatura scrisă de la urcarea pe tron a regelui Carol I şi până la abdicarea forţată a regelui Mihai I, petiţionează culturii române pentru un loc de drept în marea-mică tradiţie regăsită a literelor româneşti.