a7

„Dezinteresat şi intratabil“

Ovidiu Pecican

Aflat în fruntea celor care urmează modelul călinescian – odinioară acolo se aşezase Al. Piru –, Nicolae Manolescu şi-a publicat, acum câţiva ani, o uriaşă istorie a literelor noastre, preferând formatul editorial pentru care optase odinioară maestrul interbelic împreună cu prietenul lui de la Ed. Fundaţiilor Regale, Al. Rosetti. Şi aici, deja, i-o luase înainte Alex. Ştefănescu, optând pentru acelaşi format de ceaslov medieval greu de cărat şi de mânuit când venise vremea publicării istoriei lui literare interbelice. Nicolae Manolescu a luat-o însă sprinten înaintea oricărui competitor cu prilejul următor, când a venit vremea publicării versiunii prescurtate, a breviarului istorico-literar propriu. Măricel, şi acesta, pătrăţos, de asemenea, dar intitulat Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc(Piteşti: Ed. Paralela 45, 2014, 368 p.), noul volum se lasă totuşi ţinut în mână şi purtat în geantă.
Prilejul i se pare nimerit, criticului de la România literară, pentru a da cu tifla publicului care l-a consacrat şi care îi duce în continuare trena. „Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. […] Odată ieşiţi de pe băncile şcolii, puţini sunt cei care mai ţin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun“ (p. 5). Aparent, scriitorul are dreptate. Statisticile dau ca sigură cifra de o carte pe an pe cap de locuitor al României, în momentul de faţă, ţinând seama de numărul vânzărilor. Chiar de am înmulţi cu trei sau cu zece, pornind de la presupunerea că acea carte trece prin mâna întregii familii sau şi prin cea a prietenilor, tot puţin rămâne într-o Românie cu populaţia în scădere, dar cu pretenţii ascendente, de la un an la altul. Şi totuşi: ceea ce se putea spune mai cert era că aceia care citesc sunt, în zilele noastre, ca mereu, exact cei care citesc efectiv. Mulţi sau puţini, ei au fost mereu publicul efectiv al cărţii de literatură şi pentru ei merita să se scrie şi pe vremea lui Ion Heliade Rădulescu, când erau o mână de oameni, cum merită şi în timpurile mai recente, când generaţiile vii sunt, de bine, de rău, mai alfabetizate…
De neînţeles rămâne de ce anume îşi subminează autorul tocmai baza de lectură preferenţială şi predictibilă atunci când spune că „Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. […] Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu şi au apărut manualele opţionale, în urmă cu un deceniu şi mai bine [prin 1998-1999, n. O. P.], cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română ştiţi care a fost? Că sunt obligaţi să citească opere care nu fuseseră în programa de dinainte“ (p. 5). Chiar de ar fi aşa, crede Nicolae Manolescu oare că apostrofarea lor pe chiar prima pagină a noii sale sinteze de istoria literaturii naţionale îi va apropia pe aceştia de carte? Cei care vor afla că au fost apostrofaţi vor fi tocmai cei care nu doar că citesc în continuare literatură, ci o şi aprofundează, străbătând sinteze şi monografii de felul celor care l-au consacrat pe critic. În schimb, cei ce nu mai citesc vor ignora senini mustrarea lor, lăsând culpabilizarea manolesciană să se reverse doar pe capul pasionaţilor de lectură şi al merituoşilor profesionali. Adăugând, apoi, că „Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei“, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România pune capac, cu obidă, moralizărilor sale pe seama lumii cu preocupări intelectuale şi cărturăreşti, fără a fi obţinut, probabil, astfel, rezultatele scontate, adică necesarele îndreptări, dar mărturisind o obidă surprinzătoare.
Dintre toţi mânuitorii de condeie critice româneşti actuali, Nicolae Manolescu este, probabil, alături de E. Simion, printre cei de la care te-ai aştepta cel mai puţin să se plângă de precaritatea receptării. Autor de manuale – în ambele sensuri: făcător de, dar şi selecţionat în –, deţinător de notorietate, membru în jurii şi comitete, fost prezidenţiabil şi academician, ambasador şi şef formal al breslei, Domnia Sa nu ar fi ajuns la toate acestea fără o recunoaştere a competenţei, talentului şi a valorii creaţiei lui, nu doar până în 1989, şi, chiar mai mult, în ultimul pătrar de secol. Este, de altfel, şi motivul pentru care, deşi aflându-mă în posesia opus-ului magnum manolescian, am cumpărat plin de interes compendiul de faţă.
Cum mă aşteptam, cartea este excelentă şi se citeşte cu uşurinţă. După cum spune autorul, „O versiune scurtă nu înseamnă şi una prescurtată“ (p. 351). Ceea ce se schimbă este mai mult modul zicerii decât substanţa. În schimb, sacrificând extensiunea, pe dimensiuni mai mici intensiunea proiectului pare amplificată, dând alt tempo şi mai mult nerv lecturii. Pentru că „Deosebirea dintre Istoria critică şi Istoria pe înţelesul celor care citesc nu provine din eliminări, ci din reformulări“ (p. 351), complicitatea autorului cu cititorul pare mai accentuată.
Opţiunea călinesciană a autorului – valoarea estetică socotită în conformitate cu normele şi cu gustul estetic al contemporaneităţii în detrimentul valorii istorice – nu este de discutat. Şi totuşi, la baza reelaborării (mai mult în formă decât în fond) a istoriei manolesciene stă o convingere pe care istoricul literar nu o ascunde: „Literatura se rescrie la fiecare nouă lectură. Nici istoria literaturii nu e aceeaşi tot timpul“ (p. 351). De ce nu am rescrie-o, atunci, şi luând în seamă concepţia despre literatură a unor epoci anterioare? Iată un exemplu. Aflat, pe la 1790, în Oradea, Gh. Şincai scria:

Stînd aici aproape trei luni, pe cînd mă interesam de preocupările literare ale oamenilor noştri [subl. O. P.], iată că descopăr că reverendisimul domn Samuil Vulcan […] avea pregătit pentru tipărire un volum de cuvîntări dogmatico-morale româneşti. Adesea l-am vizitat pe domnul George Farcaş, […] şi întotdeauna l-am găsit citind şi scriind. L-am întrebat cu ce se ocupă şi mi-a răspuns că se străduieşte să traducă în limba română pentru uzul preoţilor un comentar sau interpretarea Psalmilor lui David. Atunci mi-a arătat şi alte lucrări ale sale terminate, care aşteptau tiparul, anume: 1. Istoria ecleziastică a întregului Vechi şi Nou Testament, de la facerea lumii până la sfîrşitul secolului al XVIII-lea inclusiv. Două volume mari in-folio. Operă originală în limba română. 2. Comentariul tot la Noul Testament pentru uzul parohiilor, tot în limba română, volum mare in-folio, excerptat din cei mai buni şi mai serioşi, interpreţi [ai Noului Testament – n. M. T.]. 3. Dizertaţie latină despre Ciclul Pascal, în care, pe lîngă alte lucruri de folos, printr-o critică sistematică, se arată şi se dovedeşte că trebuie, în chip raţional, să se prefere calendarul gregorian celui iulian. Manuscris în XII, constînd din foi nelegate. Deci, rogu-vă, ce mijloace mai potrivite, mai bune, mai sănătoase ca acestea sînt prin care clerul şi poporul român, părăsit şi necultivat, să fie pătruns de dezideratele umanităţii, de principiile şi dogmele creştine şi să fie făcut mai civilizat, dacă aceste lucrări vor fi tipărite şi vor fi date fiecăruia spre folositoare lectură şi însuşire. (Citat după Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai, 1994, p. 96)

La finalul sec. al XVIII-lea, unul dintre corifeii Şcolii Ardelene socotea relevante la capitolul preocupări literare contribuţiile omiletice, comentariile şi disertaţiile teologice, studiile erudite despre calendar şi, fără să o spună expres, cele de istorie, cum erau chiar ale lui, socotindu-le instrumentul cel mai potrivit pentru educarea românilor. El atribuia astfel un scop eminamente iluminist literelor româneşti, nepomenind de valoarea lor estetică. Dar noi, astăzi, evaluând acel trecut, suntem îndreptăţiţi să exportăm în perimetrul lui opţiunile noastre, atât de diferite? O putem face numai sacrificând înţelegerea lui şi aplicându-i o tablă de valori cu totul străină de mişcarea de idei şi de performanţele literare de acum peste două veacuri.
În versiunea ei actuală, de la biroul şefului României literare, literatura română a pierdut câteva secole şi cel puţin o capodoperă (Istoria ieroglifică). N. Manolescu nu are gustul cutiilor muzicale şi nici pe cel al păsărilor de tinichea aurită care pivotează măiastru dînd pe loc din aripi şi deschizând-închizând ciocul. Lui Budai-Deleanu, alt autor de măiestrii literare din prima noastră modernitate, i se face dreptate, dar entuziasmul ori empatia în faţa capodoperei nu se face simţit(ă). Bine însă că aduce la zi galeria portretelor literaţilor moderni validaţi estetic de conştiinţa judecătorului lor avizat, într-un nou tur de forţă care merită cu siguranţă să fie parcurs.