a26

Straşnic viscol!

Lucica Albinescu

          Cred că mare parte din farmecul copilăriei stă în incapacitatea noastră de a aprecia gravitatea unor evenimente. Doar aşa pot să-mi explic frumoasa amintire pe care o port viscolului din februarie ’54.
Într-o dimineaţă m-am trezit singură (adică fără îndemnuri mobilizatoare) şi singură în dormitor. Ratasem momentul în care ai mei se trezeau, se îmbrăcau şuşotind pe întuneric şi ieşeau din cameră pâş-pâş, crezând că nu m-au trezit. Atunci mă culcuşeam mai bine în pătuţul meu şi adormeam buştean. Asta până când generalul familiei, maică-mea, intra hotărâtă, îşi făcea de lucru zgomotos prin încăpere şi, în cele din urmă, crezând că nu am înţeles mesajul subtil, striga Hai, scularea; spală-te şi treci să mănânci! Neplăcut moment. Niciodată căldura aşternutului nu este mai îmbietoare ca atunci când eşti nevoit s-o părăseşti, iar spălatul cu apă rece era o teroare. Aş fi renunţat cu bucurie şi la mâncare, numai să scap de supliciu. Dar cu maică-mea nu se putea negocia.
De data asta, era o linişte aproape totală. Spun aproape, pentru că totuşi se auzea un zgomot înfundat, aproape ritmic, de lopeţi dând zăpada, punctat din când în când de bătăi hotărâte în pavaj. La început nu m-a preocupat prea mult acel zgomot, dar dintr-odată m-am îngrijorat. Cu o seară înainte, noi copiii mai mari din curte (eu eram cea mai mare, împlinisem în august şase ani) făcuserăm un gheţuş de toată frumuseţea, lung cât toată lăţimea curţii. Ce chiote, ce tumbe, ce căzături voite sau nu! Părinţii noştri au cam avut obiecţii, pentru că minunatul gheţuş trecea exact prin faţa intrărilor în case şi ar fi fost (ziceau ei) primejdios. Ca un făcut, tanti Viorica, una dintre mamele din curte, venind grăbită cu un lighean cu lemne din magazie alunecă şi căzu zdravăn. Am încremenit cu toţii de spaimă, nu pentru soarta femeii, ci pentru soarta gheţuşului şi pentru pedepsele care s-ar fi putut abate asupra noastră. Nu ştiu cât a durat încremenirea, pentru că tanti Viorica a făcut un lucru incredibil. S-a cules repede de pe jos şi, cu un chiot vesel, s-a lansat pe gheţuş, străbătându-l (fără să cadă) pe toată lungimea. Era prea frumos ca să mai şovăim. Ne-am relansat într-o veselie vecină cu isteria, străduindu-ne să reedităm performanţa străbaterii gheţuşului fără cădere. Ceilalţi părinţi au renunţat să ne mai cicălească şi au intrat prin case bombănind-o pe Viorica pentru că ne-a dat nas, adică, în traducere liberă, ne-a încurajat să ne luăm nasul la purtare. Acum, ascultând zgomotul lopeţilor, eram sigură că totuşi se hotărâse desfiinţarea primejdiei din faţa intrărilor.
Am dat fuga la fereastră, să văd în ce stadiu se află dezastrul.
De obicei prin fereastra asta vedeam partea noastră de curte, pomii, rondul pentru flori din curtea mare, bolta de viţă şi casa dinspre stradă. Acum… toate dispăruseră. Eram atât de uimită, încât nu reuşeam nici măcar să fac presupuneri. Apoi, privind mai atent, uimirea mea a fost şi mai mare. În faţa ferestrei era un perete de zăpadă. Chiar aşa! Un perete a cărui înălţime nu reuşeam să o apreciez, pentru că nu-i vedeam marginea de sus. Era clar că se petrecea ceva cu totul ieşit din comun, ceva ce trebuia văzut de aproape. Am ieşit repede din casă. La mai puţin de o jumătate de metru de peretele-faţadă se înălţa un alt perete, puţin înclinat, înalt până la nivelul acoperişului. Îl priveam, îl pipăiam, îmi înfigeam degetele în el şi nu-mi venea să cred că există. Vocea maică-mii mă scoase din uimire: Treci în casă şi te-mbracă! Vrei să răceşti? Asta-mi mai trebuie acum? Abia atunci mi-am dat seama că mi-era cam frig. În graba mea nerăbdătoare ieşisem doar în pijama şi cu picioarele goale în papuci. M-am îmbrăcat în timp-record, ceea ce cred că ar fi uimit-o pe maică-mea dacă ar fi avut timp să mă privească. Ea însă dispăruse de lângă mine îndată ce terminase cu admonestările. Ciudat era că nu spusese nimic despre spălat şi mâncat… Plutea un vânt de libertate de care doream să profit. Am ieşit din nou în curte, ca să-mi continui explorarea. Gheţuşul nostru aflat la baza peretelui casei era intact, deci nimeni nu-i pusese gând rău, dar hârjâitul lopeţilor şi bătăile în caldarâm se înteţeau pe măsură ce înaintam. Am mai făcut câţiva paşi şi… ce să vezi!… În peretele alb şi pufos apăruse un tunel de toată frumuseţea, la care părinţii noştri săpau de zor. Trebuia neapărat să împărtăşesc cu prietenii de joacă impresiile extraordinare, aşa că i-am chemat şi pe ei afară. Au ieşit unul câte unul, năuci de somn şi de uimire, iar după ce le-a trecut şi lor şocul surprizei, am pornit să cercetăm cât mai amănunţit noua geografie a curţii noastre.
Și aşa a început şirul unor zile care de care mai frumoasă şi mai interesantă.
Tunelul înainta greu, părinţii erau din ce în ce mai obosiţi şi mai mohorâţi, dar pentru noi aventura era încântătoare şi eram veseli ca nişte piţigoi. Ni se părea că muncim mai mult decât ei când căram câte un bolovan mai mic sau mai mare de zăpadă, ca să-i ajutăm să termine mai repede. Pe parcurs, lucruri pe care altă dată nici nu le băgam în seamă deveneau acum adevărate descoperiri: Ia uite… aici e rondul pentru flori… aici coteţul câinelui (dar unde o fi câinele?)… aici e gutuiul… a… mi-am găsit praştia! De departe însă, cea mai interesantă a fost eliberarea de zăpadă a puţului pentru apă, un puţ căruia i se zicea american, cu tuburi de diametru mic şi o găleată pe măsură. Degajarea puţului a durat foarte mult, pentru că, în chip ciudat, deşi peste tot în jur era zăpadă pufoasă, roata, lanţul şi capacul puţului erau acoperite pe sub zăpadă cu gheaţă sticloasă. Probabil, înainte de a ninge a fost polei, opinau părinţii în timp ce curăţau gheaţa cu sârgul şi fineţea unor sculptori. Femeile, lăsându-i pe bărbaţi să continue operaţiunea asta migăloasă, au dispărut câtva timp, reapărând cu nişte farfurii mari, încărcate cu felii de pâine cu brânză. Văzând acele felii, mi-am seama că mi-era tare foame. Ceilalţi copii erau, cred, în aceeaşi situaţie, pentru că atunci când una dintre mame a spus Luaţi şi mâncaţi, primii care s-au repezit cu exclamaţii de bucurie am fost noi, cei mici. Taţii noştri abia mai târziu au luat şi ei, după ce au scos prima găleată cu apă din puţ. Faptul că mâncam acolo, nu în casă aşezaţi la masă, precum şi faptul că eram într-un soi de ilegalitate (nimeni nu mai amintise de spălatul pe mâini înainte de a mânca) făceau brânza aceea cu pâine cea mai bună mâncare din lume.
După degajarea puţului, cei mari au abandonat partea aceea de tunel, spre marea noastră dezamăgire. Aproape ne venea să plângem de supărare. Noi abia aşteptam să ajungem cu tunelul la poartă, să ieşim în stradă, să comentăm şi cu copiii din vecini potopul de noutăţi. Părinţii însă au fost fermi în faţa smiorcăielilor: Gata! Acum facem tunel spre coteţele animalelor. Asta nu ne mai stârnea interesul, aşa că am plecat să explorăm şi alte zone din curte. Mergând de-a lungul curţii, am observat că, pe măsură ce se apropia de colţul casei, peretele de zăpadă pierdea din înălţime, aşa că am găsit un loc prin care l-am putut escalada fără un efort prea mare. Chinuindu-ne cu aburcatul, ajutându-ne unul pe altul când ne afundam în zăpadă, n-am observat treptat schimbările din peisaj, aşa că, ajunşi sus, ni s-a arătat dintr-odată ceva uimitor: nu mai existau garduri între noi şi vecini, nu mai exista stradă printre case sau, ca să fiu mai precisă, strada se lăţise considerabil, înghiţind curţile şi câmpurile cultivate. După primul moment de stupoare, am pornit ca nişte adevăraţi exploratori să cercetăm suprafaţa pe care singurele urme erau felurite amprente ale labelor de păsări. Zonele de zăpadă bătătorită alternau cu altele unde picioarele ni se afundau, ceea ce făcea ca tumbele în zăpadă să ne pândească la tot pasul. Asta sporea desigur veselia. La un moment dat, după câteva repere vagi, ne-am dat seama că depăşiserăm aria curţii noastre. Nu ştiu de ce, dar asta ne umplea de mândrie ca de o ispravă, ca de un merit al nostru. Ne părea că am crescut în importanţă dacă am păşit peste gardul curţii, prea înalt ca să-l fi putut escalada vreodată. Ne-am zbenguit aşa toată ziua, fără ca părinţii noştri să ne mai cheme în casă în felul lor caracteristic (adică atunci când ne era lumea mai dragă). Ne-am luat însă singuri seama, pentru că începuse să se însereze, iar gerul ciupea tot mai nemilos şi făcuse din hainele noastre nişte obiecte scorţoase care ne stânjeneau mişcările.
Când am intrat în bucătărie am simţit un amestec ciudat de mirosuri, predominante fiind cele de oţet şi de spirt. Feţele părinţilor şi bunicii mele erau parcă mai grave decât dimineaţă. Tocmai aşteptam să fiu certată pentru că veneam atât de târziu, când am auzit un foşnet ciudat şi un cotcodăcit uşor. Zgomotul venea de sub pat. Era patul bunică-mii, un pat înalt, montat pe capre de lemn. Era locul meu favorit de joacă în timpul zilei, atunci când nu eram afară cu prietenii. Am dat deoparte cuvertura ca să văd ce este sub pat. Și acolo, ce să vezi?!? Câinele, cocoşul cu câteva găini şi căpriţa noastră cu unul dintre cei doi iezi pe care îi fătase de curând. Toţi uzi şi dârdâind din toate mădularele. Am aflat că restul găinilor şi celălalt ieduţ muriseră din cauza frigului, iar pe cel rămas, încercând să-l salveze, l-au frecat cu spirt şi oţet şi l-au înfăşurat într-un pled călduros. Am izbucnit într-un plâns hohotit de mila celor două găini pe care le iubeam şi nu erau printre cele de sub pat, de mila iedului dus, dar şi de starea incertă a celui rămas. Am plâns până a început să mă doară capul şi, în cele din urmă, am adormit în patul bunicăi.
A doua zi m-am sculat odată cu bunică-mea (cu noaptea în cap, adică) şi, îndată ce ea a aprins lampa, m-am băgat sub pat să văd starea sinistraţilor. Găinile şi cocoşul erau bine, cu penele uscate şi se foiau a nerăbdare. Câinele, bucuros că mă vede, începu să se gudure şi să-mi lingă faţa. Ieduţul, inert cu o seară înainte, acum se zbătea să iasă din pledul în care era înfăşurat. Bunica zicea că ăsta e semn bun, că vrea să sugă. Aşa înfăşurat cum era, l-am apropiat de ugerul caprei şi am înţeles că bunica avea dreptate. Împreună i-am hrănit pe toţi şi le-am dat apă. Între timp s-a luminat afară, au apărut şi părinţii mei în bucătărie, iar feţele lor arătau altfel decât în seara precedentă. Asta nu înseamnă că am scăpat de spală-te şi treci la masă! Dar parcă n-am mai luat îndemnul ăsta ca pe o corvoadă.
Când s-au trezit şi ceilalţi copii din curte, le-am povestit ultimele întâmplări, iar ei aveau poveşti interesante despre animăluţele lor adăpostite în casă. Am reluat explorarea munţilor de zăpadă. Ne-a venit ideea să ne facem o cameră mobilată în peretele mai puţin pufos decât în ziua precedentă. Am săpat un fel de grotă, am construit din zăpadă o masă şi nişte banchete, după care ne-am aşezat şi am pornit un ospăţ cu bulgări de zăpadă. Muşcam din ei ca din cele mai îmbietoare bucate.
În ziua următoare, părinţii au plecat la oraş să cumpere câte ceva de mâncare. Faptul ăsta n-ar fi fost pentru noi un eveniment, dacă nu i-am fi văzut echipaţi cum nu-i mai văzuserăm niciodată. Nu rucsacurile din spate ne minunau, ci schiurile care le completau încălţările. Nici nu ştiu de unde le scoseseră, pentru că până atunci nu le mai văzusem. Pentru mai multă siguranţă, ne-au închis pe toţi în camera de zi a uneia dintre familii (pentru că era o cameră mai mare), punându-ne să promitem că vom fi cuminţi. La început, sub potopul ameninţărilor legate de eventualitatea în care am fi stricat ceva, am fost destul de cuminţi. Dar ne-am plictisit repede şi, uitându-ne cu jind pe fereastră, aşteptam nerăbdători să vină părinţii să ne dea drumul mai repede la joacă afară. Plictisul însă le poate da copiilor idei năstruşnice. Nu ştiu care dintre noi a deschis uşa de la şifonier şi aşa a început o adevărată nebunie. Toate bluzele, fustele, rochiile, poşetele, pantofii au trecut rapid din mână în mână spre a fi probate de fete şi băieţi deopotrivă. Exclamaţiile, râsetele, certurile pe un obiect sau altul, îmbrăcatul şi dezbrăcatul frenetic duceau la un vacarm de nedescris. Dar asta nu a fost destul. Cineva a găsit într-o poşetă trei biluţe roşii (rămăşiţele unor tuburi de ruj) şi o cutie cu un pic de pudră. Erau probabil ultimele farduri pe care le mai avea cea care le ascunsese bine acolo. Încântarea noastră nu mai avea margini când ne-am vopsit buzele şi ne-am pudrat obrajii.
În toiul veseliei au apărut şi părinţii. Când au descuiat uşa, am dat năvală să le arătăm noile noastre chipuri, dar am priceput destul de repede că am dat-o rău în bară. Nu contează ce a urmat, dar finalul a fost zdrobitor: De acum încolo, nu mai aveţi voie să vă jucaţi împreună. Și noi… care aveam atâtea planuri pentru zilele următoare! Noroc însă că acel de acum încolo a ţinut doar o zi.
Expediţia părinţilor noştri schiori spre magazinele din oraş a avut rezultate destul de slabe: peşte afumat, măsline, marmeladă, halva, ulei, zahăr, mălai şi alte mărunţişuri. Nu ştiu când şi ce mâncau ei, dar noi copiii aveam un fel de program de cantină itinerantă. Adică ne adunam toţi şi mâncam în bucătăria unei familii. A doua zi, cantina se muta la altă familie. Ce ne putea stimula mai mult pofta de mâncare? Atunci am mâncat cele mai bune sarmale umplute cu morcov şi ţelină în loc de carne, chiar dacă le făcea tot maică-mea, cele mai bune piftii, chiar dacă altfel nu le puteam suferi, cele mai bune salate din icrele găsite în peştii afumaţi, cele mai bune prăjituri, făcute din felii de mămăligă rece, coapte puţin pe plită şi acoperite cu un strat mai mult sau mai puţin generos de marmeladă.
Într-o dimineaţă, curtea noastră arăta ca o poză dintr-un basm. Chiciura împodobise fiecare rămurică, fiecare firicel aflat întâmplător în peisaj. Deşi soarele strălucea ca vara, gerul era necruţător. Am descoperit atunci un joc de toată frumuseţea: ne aşezam sub un pom şi scuturam crengile. Mii de ace de gheaţă pluteau în soare, care de care mai frumos colorat, alcătuind parcă un voal de zână. Sigur că ne-am zânit aşa ore în şir, până am terminat crengile la a căror înălţime puteam ajunge. Arătam ca nişte omuleţi de zăpadă mişcători, dar eram foarte fericiţi.
Paştele, venit pesemne cam devreme, nu a găsit flori şi iarbă, dar cioburile mărunte de la cojile de ouă vopsite ameliorau puţin monotonia cromatică.
Mai târziu, pe drumul topirii rapide, peticele de zăpadă alternau cu zone de iarbă crudă, prilej pentru alt joc: ne lăsam papucii la limita ierbii şi alergam desculţi pe zăpadă. Cine rezista mai mult era declarat campion. Când reveneam pe iarbă, papucii îmi păreau nişte sobiţe calde.
Şi iarna a plecat luând cu ea toate libertăţile pe care ni le dăruise şi doar amintirea lor mă face să spun că a fost cea mai frumoasă iarnă pe care am trăit-o.