a24

Vacanţă la Dieppe: Cioran şi Albert Lebacqz

Alexandru Seres

          Dacă Parisul a însemnat atât de mult în viaţa lui Cioran, fiind principalul motiv pentru care a ales să se stabilească în Franţa, Dieppe, un orăşel de pe coasta normandă care, în urmă cu 200 de ani, devenea prima staţiune balneară a ţării, a avut şi el un rol nu mai puţin important. Aici – mai precis la Offranville, un sat din apropiere – s-a petrecut, după spusele lui Cioran însuşi, dramatica sa despărţire de limba română. Încercând să traducă un poem de Mallarmé (judecând după manuscrisul păstrat la Biblioteca Jacques Doucet, e vorba de Renouveau), realizează dintr-odată inutilitatea demersului său: „La ce bun să mai scriu într-un idiom accesibil unui număr infim de compatrioţi, în fapt cel mult vreo douăzeci?“  Ba chiar, încercarea de a-l traduce pe Mallarmé în româneşte e descrisă în mai multe rânduri ca fiind de-a dreptul absurdă: „Dintr-odată mi-am spus: «Ce absurd! De ce să-l traduc pe Mallarmé într-o limbă pe care n-o ştie nimeni?»“
Datorită şi multiplelor evocări din interviurile sale, episodul acesta din viaţa lui Cioran a devenit aproape o legendă. Cioranologii de pretutindeni se referă la el, bazându-se exclusiv pe relatările lui Cioran. Conform spuselor sale, în urma experienţei revelatorii de la Dieppe, Cioran decide ex abrupto să renunţe la limba română, apucându-se grabnic de scrierea primei variante a Tratatului de descompunere, căreia avea să-i pună titlul Exercices négatifs. După încă cel puţin trei rescrieri (plus o doză serioasă de lecturi din moralişti şi literatura saloanelor secolului XVIII), se naşte francezul Cioran, a cărui opera prima este Précis de décomposition (1949).
Aşadar, dacă e să-i dăm crezare, opera sa franceză îşi are punctul de pornire în episodul cu traducerea ratată a lui Mallarmé, survenit lângă Dieppe. Dacă e adevărat că acest episod (mă refer strict la traducere) a avut loc în anul 1947, aşa cum îşi aminteşte şi cum pretinde în numeroase (mai precis şapte) ocazii, în schimb lucrul la prima sa carte în franceză a început în realitate cu cel puţin un an mai devreme, în 1946, cum se poate constata din scrisorile adresate „celor de acasă“ în acel an.  Însă despre motivele lui Cioran de a fixa cu obstinaţie anul 1947 drept moment al subitei sale treceri la limba franceză, poate cu altă ocazie.
Începând mai ales din a doua jumătate a anilor ’60, Dieppe joacă un rol tot mai important în viaţa lui Cioran, însă din cu totul alt punct de vedere: el devine locul său de refugiu în faţa asaltului prietenilor şi cunoscuţilor (sau chiar necunoscuţilor), sosiţi la Paris în special din România. Va pleca la Dieppe ori de câte ori va putea: cel mai adesea în timpul verii – de obicei în luna august (perioada concediilor), dar apoi, pe măsură ce năvala vizitatorilor în mansarda sa de pe Rue de l’Odéon devine de nestăvilit, va profita de orice prilej pentru a se refugia în orăşelul normand. Principala sa ocupaţie aici sunt lungile plimbări solitare pe faleză, ajungând adesea până la Varengeville, aflat la 16 kilometri.
Faţă de Paris, Dieppe îi oferă imensul avantaj al anonimatului: aici nu-l cunoaşte nimeni. Cioran consemnează acest lucru, scriindu-i cu satisfacţie în vara lui 1969 fratelui său Aurel: „Mi-a lăsat un prieten apartamentul lui spaţios şi încerc un plăcut sentiment de singurătate“.  Despre acest apartament, pe care îl va folosi începând de prin anii ’60 până în 1976 (când va achiziţiona împreună cu Simone o mansardă), are doar cuvinte de laudă. În vara lui 1970, notează în Caiete: „Dieppe. Sunt într-un salon imens cu vedere la mare şi care evocă un interior de roman englezesc sau rusesc din veacul trecut“.  Se simte în aceste cuvinte ironia situaţiei: lipsit aproape cu totul de mijloace de trai, ducându-şi zilele cu chiu cu vai într-o mansardă pariziană,
Cioran petrece vacanţe de vis la Dieppe, graţie amicului său binevoitor.
Dacă despre apartamentul în care stă în timpul vacanţelor de vară se pronunţă atât de elogios, lui Cioran nici prin gând nu-i trece să dezvăluie şi numele prietenului care îi pune la dispoziţie cu generozitate, an de an, acest apartament de vis. Numele în cauză (de fapt doar prenumele – Albert) este amintit o singură dată în Caiete, în dreptul zilei de 1 septembrie 1968: „Zece zile minunate la familia Nemo, la Crétinière, apoi două săptămâni de vis la Dieppe, în apartamentul lui Albert“.  Doar cu un an înainte, îi pomenise fratelui său pentru prima oară de Dieppe, într-o scrisoare trimisă pe 15 august: „Mă aflu de două săptămâni într-un apartament împrumutat de un prieten, la mare“.  De altfel, în scrisorile trimise lui Aurel, vorbeşte foarte des despre aceste vacanţe; în mod evident, îi este recunoscător amicului său, însă nu găseşte de cuviinţă să-i amintească şi numele.
Albert Lebacqz – căci despre el e vorba – nu e singurul dintre prietenii francezi ai lui Cioran a cărui identitate e trecută sub tăcere; la fel procedase cu un alt prieten apropiat, Maxime Nemo, care la rândul său îi punea la dispoziţie, în fiecare vară, casa sa de lângă Nantes. Neavând relevanţă sub aspect cultural, nu găseşte important să-i numească pe aceşti prieteni francezi, de-altfel foarte apropiaţi, învăluindu-le astfel fără să vrea identitatea într-o aură de mister.
Despre Albert Lebacqz, mai tânărul prieten al lui Cioran, ştim relativ puţine lucruri. Simone Boué povesteşte în interviul pe care i l-a acordat lui Norbert Dodille în 1996  că Cioran l-ar fi cunoscut într-un cămin pentru tineret, în cursul uneia dintre călătoriile sale cu bicicleta prin Franţa, imediat după război. Potrivit spuselor Simonei, Albert era un tânăr sensibil, care râdea foarte mult şi cu care Cioran se înţelegea de minune. Venind din marea burghezie, dar obligat de tatăl său să lucreze ca funcţionar într-o bancă, Albert va face mai târziu carieră, devenind foarte bogat. Averea sa îi va permite să cumpere un apartament luxos în Dieppe, aflat chiar pe faleză, pe care i-l pune la dispoziţie lui Cioran în fiecare vară, în luna august.
De acest apartament Cioran va profita din plin – cel puţin până la un incident, comic în esenţă, dar cu consecinţe dramatice. Întâlnindu-l pe George Banu pe străzile din Dieppe, nu se poate abţine să nu-i povestească aventura sa de instalator improvizat, care avea să pună capăt, după toate aparenţele, vacanţelor în apartamentul ultraluxos din Dieppe al lui Albert: încercând să repare un robinet, Cioran are parte de un adevărat coşmar, apa începând să ţâşnească de peste tot, inundând toată casa. Un adevărat dezastru, care, după spusele lui Banu, l-ar fi adus pe Cioran (pentru a câta oară?) în pragul sinuciderii. Dar cum Dieppe îi devenise între timp indispensabil, în 1976 se decide împreună cu Simone să cumpere o mansardă pe Rue du Cœur Couronné, care devine de acum înainte refugiul său ori de câte ori va dori să scape de Paris.
Despre cursul pe care-l va lua ulterior viaţa lui Albert Lebacqz am putut afla doar că în anii ’80 activează ca jurnalist politic, scriind numeroase articole şi chiar câteva broşuri ocazionate de alegeri. Numele său nu-l mai întâlnim în legătură cu Cioran decât în 1987, când publică în mod cu totul neaşteptat un articol în „La Revue des deux mondes“; intitulat „E. M. Cioran ou le regret de Dieu“, el este prilejuit  de apariţia volumului Des larmes et des saints – traducerea în franceză a volumului din tinereţe Lacrimi şi sfinţi. Judecând după acest articol – singurul, după ştiinţa noastră, dedicat lui Cioran – Albert Lebacqz nu era chiar un ageamiu în domeniul scrisului, fiind în mod evident în temă cu opera prietenului său. Să fi jucat el un rol mai important în viaţa lui Cioran decât cel de simplu companion de tinereţe, apoi gazdă de vilegiatură la Dieppe?
Un posibil răspuns ni-l poate oferi întâmplarea de la Dieppe care i-a schimbat viaţa lui Cioran – episodul traducerii lui Mallarmé, care este urmat, potrivit afirmaţiilor lui Cioran, de hotărârea de a scrie exclusiv în franceză, cu un rezultat foarte concret şi extrem de convingător: Tratatul de descompunere. Prima variantă a cărţii, intitulată Exercices négatifs, o scrie rapid, fără a sta prea mult pe gânduri. O arată unui prieten francez; acesta, după ce citeşte manuscrisul, dă un verdict necruţător: „Nu e bine. Asta nu e o franceză corectă, e limba unui venetic. Trebuie să rescrii totul“.
Cu privire la persoana celui care i-a dat acest sfat lui Cioran, lucrurile sunt departe de a fi lămurite. În literatura de specialitate a devenit aproape un loc comun că autorul acestei sentinţe necruţătoare la adresa primei încercări literare în franceză a lui Cioran ar fi fost un anume domn Lacombe, basc de origine, un excentric împătimit de limba franceză, care îi corecta inclusiv pe profesorii de la Sorbona. Monsieur Lacombe – despre care, cu excepţia relatărilor lui Cioran, nu se ştie nimic – apare în două convorbiri: cea cu Léo Gillet de la Casa Descartes, din 1982, şi cea cu Gerd Bergfleth, din 1984 (ambele apar în volumul Convorbiri cu Cioran, Bucureşti: Humanitas, 2004) însă doar cea din urmă se regăseşte şi în Entretiens, volumul de interviuri apărut iniţial în Franţa). Cioran ne dă o mulţime de amănunte, inclusiv picanterii, despre acest maniac al limbii franceze, afirmând că ar fi avut asupra sa o influenţă extraordinară – ceea ce probabil că e şi adevărat, mai ales că şi Simone Boué spune cam acelaşi lucru; însă nu ne spune foarte clar şi în ce a constat această influenţă, în afară de faptul că datorită acestui misterios basc a devenit conştient de importanţa stilului. Dacă rolul acestui domn Lacombe în naşterea versiunii finale a Tratatului nu poate fi negat, în schimb suntem nevoiţi să infirmăm calitatea sa de prim cititor al primei versiuni a cărţii. În fapt, întrucât Cioran povesteşte adesea destul de confuz, sărind de la una la alta, mulţi n-au observat că nu domnul Lacombe a fost primul lector al Exerciţiilor negative, ci un alt prieten al lui Cioran, pe care acesta nu-l numeşte; lui îi aparţine în realitate sentinţa „Asta nu e o franceză corectă, e limba unui venetic“. Tot despre un prieten anonim vorbeşte şi Simone Boué, în interviul dat lui Norbert Dodille, susţinând că afirmaţiile acestuia cu privire la prima variantă a Tratatului l-ar fi determinat pe Cioran să-şi rescrie cartea.
Întrebarea care se pune e îndreptăţită: e posibil ca necunoscutul (inclusiv cel despre care vorbeşte Simone Boué) să fi fost de fapt Albert Lebacqz? Cei doi deveniseră deja foarte buni prieteni în a doua jumătate a deceniului cinci, când Cioran începe să lucreze la prima sa carte în franceză, şi erau suficient de apropiaţi pentru ca Cioran să-i solicite părerea asupra primei versiuni a Tratatului. Cum însă informaţiile precise lipsesc, trebuie să ne mărginim la constatarea acestei simple posibilităţi. Ceea ce rămâne cert e prietenia de durată dintre Lebacqz şi Cioran, despre care răşinăreanul nostru n-a binevoit să dea prea multe amănunte, dar care a lăsat urme concrete în parcursul său biografic.