a14
Etnie şi confesiune în spaţiul balcanic postcomunist
Cristian Vasile
În ultimul an s-a vorbit – poate ca niciodată – despre confesiunea preşedintelui ţării; dezbaterea nu era neapărat nelegitimă, problema a fost că ea s-a purtat în termeni imperativi şi pe alocuri inacceptabili pentru o societate deschisă şi pluralistă: A fi preşedinte înseamnă a fi român şi creştin ortodox, cam aşa suna „sugestia“ strategilor politici care au urmărit să impună candidatul privilegiat de apartenenţa sa la naţionalitatea şi confesiunea majoritare. O discuţie stârnită de strategii electorale pernicioase, cu nuanţe tribale, inspirate parcă atât din Nae Ionescu, cât şi din manuale îndoielnice de marketing politic. Totuşi, Klaus Iohannis – german şi luteran – a câştigat; în pofida lipsei sale de charismă, a apartenenţei la o etnie şi confesiune, altele decât cele majoritare – o „vină“ pe care o parte a ierarhiei ortodoxe a pus-o în evidenţă într-un mod nu tocmai onorabil şi creştinesc (prelaţii, călugării şi preoţii care s-au implicat politic nu au fost sancţionaţi nici până azi, probabil o dovadă că au beneficiat de acord tacit de la cel mai înalt nivel ecleziastic). Momentul 16 noiembrie 2014 a dovedit faptul că electoratul român nu are prejudecăţi etnice şi confesionale; cu toate acestea, pentru unii analişti şi comentatori politici, însuşi faptul că spiritul public a tolerat o astfel de discuţie a lăsat un gust amar, indicând o dată în plus cât de greu se desprinde România de spaţiul balcanic.
Există şi reversul medaliei, acela că România – din moment ce a trecut cu bine acest test electoral şi moral – poate constitui un model atât pentru ţările de la sudul Dunării, cât şi pentru state cu majorităţi ortodoxe. Recent, presa românească a titrat chiar că „ruşii şi-ar dori un preşedinte ca Iohannis“ (era citat un sondaj efectuat de postul de radio Ecoul Moscovei, pe 20 ianuarie 2015, care a scos în evidenţă faptul că ruşii – cu o majoritate calificată – şi-ar dori un preşedinte precum cel recent ales în România). Totuşi întrebările incomode au rămas: Este ortodoxia o povară? Trebuie restructurate raporturile dintre societate, stat şi biserică/biserici? Ele se regăsesc – cu o formulare academică – şi într-un volum recent datorat lui Şerban-Liviu Pavelescu, intitulat Stat şi Biserică în reconstrucţia politică a societăţilor postcomuniste din Balcani: Elemente pentru o sociologie politică a ortodoxiei, Bucureşti: Editura Militară, 2013.
Autorul – cercetător ştiinţific în cadrul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară – şi-a propus să analizeze raporturile dintre stat şi biserica majoritară, ortodoxă, în procesul reconstrucţiei societale din zona balcanică în ultimele două decenii. Cercetarea include atât România, asimilată spaţiului sud-est-european, cât şi Grecia, care – deşi nu a cunoscut un regim comunist şi o tranziţie postcomunistă – serveşte drept punct de reper şi comparaţie pentru reconstituirea relaţiilor stat-confesiune majoritară din regiunea balcanică. Şerban-Liviu Pavelescu porneşte de la premisa că, departe de a fi particulare, specifice, şi imposibil de analizat, raporturile dintre bisericile ortodoxe şi stat, dintre ortodoxie şi societate se încadrează în contextul general al relaţiilor între religios şi spaţiul temporal, relaţii care s-au manifestat inclusiv în occidentul Europei, de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, în cazul statelor cu majorităţi ortodoxe, există o fenomenologie particulară, folclor, anecdotică, ca şi o manieră specifică de a concepe şi edifica modernitatea, dar aceste trăsături specifice nu vin dintr-o incapacitate a ortodoxiei de a genera, structura şi gestiona în mod coerent şi viabil raporturile sale cu puterea temporală (p. 13).
Cartea este structurată în două părţi (I. Religie şi politică: Resurse teoretice şi deveniri doctrinare şi istorice; II. Stat şi Biserică în Balcani în perioada postcomunistă) şi se întemeiază pe o varietate de surse istorice, îndeosebi documente edite, publicaţii cotidiene şi confesionale, literatură secundară cu precădere din spaţiile anglo-saxon şi francofon. Încă din partea introductivă, Şerban-Liviu Pavelescu discută inclusiv chestiunea consecinţelor prăbuşirii sistemului comunist pentru mediul de securitate şi sistemul relaţiilor internaţionale (p. 7) şi observă că „factorul religios este unul dintre cele mai invocate resorturi explicative pentru o lume ce pare a recupera – după traversarea deşertului modernităţii şi laicităţii – transcendentul, incluzându-l în toate, de la viaţa cotidiană şi până la funcţionarea societăţii, statului, sistemului relaţiilor internaţionale“ (p. 8). În ceea ce priveşte spaţiul balcanic, se vădeşte „prezenţa dincolo de normele modernităţii societale acceptate a religiei, a religiei [a confesiunii, de fapt – n. CV] ortodoxe în particular, în viaţa societală în statele Europei de Sud-Est“ (p. 10). Într-un fel, întregul demers analitic caută să înţeleagă acest gen de specificitate, identificându-i originile istorice (v. mai cu seamă cap. II) şi încercând să afle în ce măsură factorul religios – sub forma ortodoxiei – a modelat construcţia statală şi instituţională, în principal în perioada de tranziţie de la un sistem totalitar la un regim apropiat de profilul democraţiilor liberale din occidentul Europei.
Cercetătorul nu contestă în niciun fel povara trecutului comunist care apasă asupra ierarhiei ortodoxe – acel „pasiv“ al raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu statul după 1948 (p. 129-134) –, dar se delimitează (cu calm, fără stridenţele oficiale ortodoxe) de punctul de vedere formulat de Olivier Gillet – în special în volumul Religie şi naţionalism (apărut în franceză în 1997 şi tradus în română la Editura Compania, în 2001) – privind „ideologia Bisericii sub comunism“, alunecarea spre particularul naţional(ist) şi abandonarea mesajului creştin universalist de Biserica Ortodoxă Română (p. 9, 172). De altfel, întreaga carte este concepută şi scrisă într-un mod echilibrat, fără confesionalism şi partizanat, putând fi şi un bun îndrumar pentru studierea relaţiei dintre etnie, confesiune şi cetăţenie în spaţiul balcanic postcomunist.