a8
Despre dragoste
Marta Petreu
S-ar putea spune despre romanul Ataşamentul de Florence Noiville că este unul de-a dreptul poliţist; atîta doar că „detectivul“ – Anne, studenta la Medicină care ajunge din întîmplare să citească o veche scrisoare a mamei ei către un anume H. – nu caută un criminal, ci o poveste, aceea a primei iubiri trăite de mama ei. O întîmplare de dragoste taxată, în momentul cînd s-a întîmplat, drept scandaloasă, căci între o fată foarte tînără şi mult mai vîrstnicul ei profesor de literatură. În momentul „investigaţiei“, Marie, eroina romanului, este moartă de şase ani, într-un accident de automobil petrecut în timp ce venea, nimeni nu ştie de unde, înspre Paris.
Autoarea îşi compune romanul din fragmente de scrisori, declaraţii, rememorări etc., deci precum desenul unui mozaic. În elucidarea „cazului“ se împletesc trei niveluri de timp: timpul originar al poveştii de dragoste, din urmă cu 38 de ani; timpul intermediar, cînd Marie însăşi, la împlinirea vîrstei de 49 de ani, aceeaşi vîrstă pe care o avea H. cînd a început istoria lor, îşi rememorează povestea şi porneşte spre locul unde se află H.; prezentul propriu-zis, cînd Anne, fiica, studentă la Medicină, reconstituie din frînturi acest segment necunoscut din viaţa mamei sale. La fel, apar trei generaţii de femei: Susanne, mama Mariei; Marie, eroina; Anne, fiica Mariei.
Ştim, de la Ecclesiast încoace, că nu e nimic nou sub soare. Sîntem într-o epocă tîrzie, doldora de literatură, tot ce este s-a mai întîmplat, aşa că – de la scena primordială a îndrăgostirii celor doi (declanşată pe o lectură cu voce tare, la clasă, din Molière), la Lolita lui Nabokov ori la istoria de amor dintre Heidegger şi Hannah – aluziile şi simetriile livreşti nu lipsesc din acest roman. În mod premeditat, Florence Noiville narează povestea din punctul de vedere al femeii, al Lolitei, nu din acela al bărbatului; de fapt, acum, în postmodernitate, femeile intră în literatură nu numai ca personaje figurate de bărbaţi, nu numai ca autoare, ci, iată, ca autoare ce aduc cu ele punctul de vedere al femeii: „Voiam să înţeleg ce e cu ataşamentul ăsta. Să mi-l explic mie însemi. Să rescriu Lolita din punct de vedere feminin“ (p. 101).
În urma investigaţiei făcută de Anne, ştim că iubirea dintre Marie şi H. a durat ani, şapte la număr, scandalizînd şi familia fetei, şi familia profesorului, şi oraşul în care s-a întîmplat. Studentă la Medicină şi cunoscătoare a mecanismelor neurohormonale implicate în reacţiile umane, Anne are o privire pe cît de atentă, pe atît de calmă asupra biografiei mamei ei. Poate că asta este una dintre trăsăturile frapante ale prozei Florencei Noiville, prezentă insistent şi în cel mai recent roman al său, L’illusion délirante d’être aimé, faptul că implică în naraţiune nu doar intuiţia general umană, nu doar „bătrîna“ psihanaliză şi în general psihiatria, ci şi achiziţiile de ultimă oră ale ştiinţelor biologice, printre care medicina, care constată şi măsoară cu metode de laborator existenţa neurotransmiţătorilor şi a hormonilor implicaţi în procesele afective umane; aşa că povestea mamei ei cu H. este privită şi din punctul de vedere al chimismului neurologic pe care îl presupune afectivitatea.
Roman analitic, Ataşamentul este construit cu mare ingeniozitate şi cu o vie expresivitate, neeludînd „rimele“ interioare semnificative din biografia eroilor: astfel, bărbatul are 49 de ani în momentul declanşării iubirii pentru Marie, Marie are 49 de ani în momentul autoanalizei; între cei doi îndrăgostiţi este o diferenţă de vîrstă de 32 de ani, iar autoanaliza Mariei se întîmplă la 32 de ani de la începutul iubirii ei cu H. Un detaliu, numele cu care o alintă pe Marie un pretendent de-al ei, „Bebita“, este frapant deoarece apare şi în următoarea carte a Florencei Noiville, în L’illusion délirante d’être aimé, unde eroina şi naratoarea poveştii, Laura Wilmote, este alintată de partenerul ei cu apelativul „Bebita“; la fel, destinaţia stagiului de studii al Mariei este Mexic, adică ţara de unde este partenerul lui Laure şi apoi ţara unde se ascunde Laure din L’illusion délirante… Sînt amănunte care mă fac să bănuiesc că în proza romancierei franceze există un mister germinativ central, simultan ocultat şi etalat, într-o pornire ambivalentă de destăinuire şi ascundere, care îşi scoate capul la lumină cînd nu te aştepţi.
Într-o naraţiune premeditat concepută din punctul de vedere al femeii, al „Lolitei”, deci pe dos de punctul de vedere al lui Nabokov, înspre sfîrşit este adus în scenă şi bărbatul, acel misterios H.: „Vă aşteptam“, îi spune el Annei, confundînd-o cu mama ei, cu Marie. Întîlnirea lor este, poate, scena cea mai tulburătoare a romanului, căci repetă „mitul de origine“ sau scena primară, a cristalizării poveştii lor de iubire, pe nobilele replici din Mizantropul; atrăgătorul profesor cu voce de violoncel, cu mintea de multă vreme şi, ne dăm seama, pentru totdeauna fixată la Marie, este acum (la cei 81 de ani pe care i-i putem calcula) pacientul unui sanatoriu de incurabili, prizonier al bolii (cred, după simptome) Alzheimer.
Am început prezentarea micului roman al Florencei Noiville cu afirmaţia că, sub scriitura elegantă, expresivă şi de o simplitate înşelătoare, are o intrigă aproape poliţistă. La sfîrşit vine şi revelaţia poliţistă, în sensul larg al cuvîntului. Niciodată nu s-a ştiut unde a fost Marie atunci cînd, la 49 de ani, a avut accidentul; or, după vizita ei la H., la sanatoriu, Anne înţelege că de la sanatoriul unde se afla H. se întorcea mama ei atunci cînd a avut accidentul. Iar noi înţelegem că povestea ei de dragoste de la 17 ani, deşi s-a terminat, de fapt nu s-a terminat niciodată, în sensul că aceeaşi istorie care a format-o ca femeie şi autoare este şi povestea care o ucide.
În frumoasa traducere făcută de Florica Ciodaru-Courriol, care a scris şi incitanta prefaţă a volumului, romanul franţuzoaicei Florence Noiville, liric prin încărcătura de tandreţe şi nostalgii pe care ne-o aduce, a apărut de curînd la editura clujeană Şcoala Ardeleană.
*
Dacă Ataşamentul este un roman ce aduce, cu premeditare, punctul de vedere al unei Lolita care recunoaşte şi la maturitate valoarea înaltă a alegerii ei erotice de la 17 ani, romanul L’illusion délirante d’être aimé (Stock, 2015) ne duce în spaţiul saturat al patologiei erotice. Sîntem, din nou, într-un spaţiu feminin, eroina este o femeie, Laura, de meserie jurnalistă de televiziune. Iar asupra ei se revarsă, din ce în ce mai sufocantă, o fixaţie psihotică, şi anume afecţiunea vechii ei prietene, C., care este absolut convinsă că Laura Wilmote o iubeşte, dar s-ar feri să-şi urmeze iubirea. Drept care o imită, o hărţuieşte, i se vîră în viaţă şi în meserie. Nu este un roman despre orientările şi libertăţile erotice legal recunoscute de curînd în Europa noastră şi în America, ci despre o patologie a afectelor. Iar o bună parte a romanului este dedicată chiar identificării şi circumscrierii acestei patologii care poate afecta oricînd relaţiile dintre oameni, indiferent de sexul lor: sindromul Clérambault (denumire după psihiatrul francez Gaëtan de Clérambault, 1872-1934, primul care a identificat acest ansamblu morbid) sau iluzia delirantă de-a fi iubit, cam asta ar fi boala. De fapt, complexul Clérambault a fost exploatat cu cîţiva ani înainte (1997) de către romancierul englez McEwan în romanul Durabila iubire, care este accesibil şi cititorilor români deoarece a fost tradus şi publicat.
Romanul L’illusion délirante… numeşte de fapt pentru noi toţi un rău pe care, cel mai probabil, l-am întîlnit, de care nu ne-am ştiut apăra sau ne-am apărat prost: contactul cu persoane care – indiferent de sex – se cred alese şi iubite de noi; drept care încep prin a ne admira şi adora, continuă prin a ne imita, într-un furt de identitate pe cît de minuţios, pe atît de greu de demontat, apoi devin agresive şi încep să ni se substituie social, iar în final ajung la ură şi la uciderea, simbolică sau factuală, a celui de care se cred iubite şi pe care îl urmăresc cu patologia lor erotică. Romanciera sugerează, cu titlu de ipoteză prudentă, că această patologie ar putea sta inclusiv la baza marilor religii ori la temelia unor mari evenimente istorice. În L’illusion délirante…, Florence Noiville numeşte de fapt un rău – psihiatric – destul de frecvent întîlnit şi, folosind instrumentele scriitorului, ale neurologului, psihiatrului, psihologului, îl descrie şi îl supune analizei. Aşa cum, pentru insul devenit ţintă a unui asemenea alienat, realitatea cotidiană devine înspăimîntătoare, şi romanul acesta, foarte elegant şi economicos construit, are ceva de thriller psihologic. Hegel nota undeva că o iubire fără înţelegere îi dăunează celui iubit mai mult decît ura. Aici avem descrisă o realitate psihologică mai teribilă, şi anume: forţa distructivă a iubirii psihotice.