a7

Poeme
de Gilda Vălcan

***

respiră adânc,
respiră:
marile iubiri nu se vorbesc la telefon,
marile iubiri nu te trag de mânecă,
nu te sărută în fiecare zi
şi nu-ţi lasă urme de ruj pe pernă.
marile iubiri sunt anonime,
rar sunt scrise în scrisori,
de cele mai multe ori ele rămân fără cuvinte.
marile iubiri te ţin în braţe arareori,
însă nu uită niciodată să te ţină în braţe
când mori.

***

Nu, nu vreau să ştiu la câte ziduri te împarţi,
Nu, nu vreau să văd la câte porţi încă mai baţi
Şi nu, nu vreau să mai aud
Cum că rotundul ar fi rotund, şi nu pătrat,
Cum că pătratul ar fi în cerc, şi nu în cap.

***

simplu:
nu vreau să ştiu nimic despre tine.
nu văd nimic din ce vrei să văd,
nu mai gândesc la ce-ţi poate trece prin cap,
delimitez clar ceea ce sunt, vreau, iubesc
de ceea ce sunt alţii, vor, gândesc.
nu-mi pasă că-ţi pasă,
nu-mi pasă că nu-ţi pasă.
ne putem întâlni ca două flăcări de culori diferite,
două parfumuri total opuse care ar putea exploda
dacă s-ar amesteca.
însă nu voi mai fi niciodată cu gândul la tine
şi nu mi te voi aminti decât dacă,
din întâmplare,
am trece unul pe lângă altul, ne-am saluta,
am zâmbi cu colţul buzei amintindu-şi
de o iubire nedusă până la capăt,
o amintire ştearsă din restul trupului
(ca şi cum Peter Pan ne-ar fi sărutat pe amândoi deodată,
sau tu ai fi fost Peter pentru mine
şi eu Peter pentru tine)
ţi-am uitat chiar şi chipul şi numele şi toate cuvintele,
aşa că ai putea fi oricine, nu mi-aş da seama,
şi, oricum, tu treci mereu cu ochii închişi pe lângă mine.

***

1.
reveneai mereu.
după câteva secole în care reuşeam să te uit
şi să-mi doresc să nu te mai întorci.
reveneai.
te aşezai tăcută, privindu-mă
cu dragostea ta de neclintit,
fără să-mi reproşezi nimic,
nici timpul pierdut,
nici iubirile întrevăzute,
nici tăcerea prin care te chemam în vis.
erai.
ca o stâncă neabătută
de vânt, de lacrimi, de ocean,
aceeaşi privire de peste ani
ce-mi povestea despre mine
şi despre toţi ceilalţi din mine:
lucruri şi oameni pe care eu
prea uşor îi uitam.
…
desculţă şi tăcută ca în primii ani.

2.
şi doar când îmi jucam rolul nepotrivit
de copil, bătrân sau golan,
zâmbeai cu îngăduinţă şi-mi povesteai,
în cea mai desăvârşită tăcere,
că fiecare drum îşi are destinul său
şi nicio fiinţă, adiere, fir de praf
nu-l va schimba.
drumul te duce oriunde vrea,
oriunde altundeva,
acolo unde niciun altul nu va putea.
„Iar drumul tău te aduce mereu la mine
şi nu pot face altceva decât
să te întâmpin pentru o clipă.
şi în această infimă clipă trebuie, sunt silită,
să-mi iau bun-rămas.
Căci eu sunt doar o răscruce,
iar împreună suntem o cruce
purtată pe umeri de drumul celuilalt.“

***

în fiecare zi trec de două ori
pe deasupra inimii tale.
nu îţi dai seama de nimic,
inima mea a învăţat să bată în şoaptă,
nimeni nu o aude,
nimeni.
însă inima ta bănuieşte ceva şi,
fără să ştii,
se opreşte o fracţiune de secundă,
de două ori pe zi,
şi ascultă.
într-o bună zi va învăţa să audă
şoapta inimii mele,
mi-e teamă doar ca până atunci
să nu uit a zbura…

***

am început să renunţ uşor la tine,
ne cunoaştem de atâtea secole încât
când închizi uşa în urma ta,
te întorci vrabie pe pervazul ferestrei.
nici măcar n-am timp să te aştept,
plec,
pleacă, zic,
şi-mi scutur umărul de cele câteva pene
şi mă ridic să deschid uşa oaspetelui care bate nerăbdător în lemn
(să nu cumva să ne prindă ghinionul din urmă)
intră, aşadar ai sosit.