a17

Literatură română la finele anilor 1970

Cristian Vasile

În genere, atunci când s-a vorbit şi s-a insistat în istoriografie şi în publicistica literară în legătură cu „Tezele din iulie“ s-a pomenit mai puţin, poate deloc, că anul 1971 a fost primul an al unui nou cincinal; adică implicit un moment de bilanţ. În mod clar, Ceauşescu dorea atât un alt profil cultural-ideologic pentru cincinalul 1971-1975, cât şi o altă literatură; voia – deşi avea să o exprime mai târziu – „un cincinal al revoluţiei pentru o literatură nouă“ care să fie congruent cu părăsirea liberalizării. Sunt, credem, două momente de intensificare decisivă a tonului agresiv faţă de autonomia literaturii: 1971 şi 1976; ultimul corespunde iarăşi cu primul an al unui cincinal.
Atât documentele de arhivă, cât şi sursele deschise (discursurile lui Ceauşescu) indică intenţia oficială de „planificare“ inclusiv în literatură, de racordare a artei la planul cincinal. Nu doresc să înlocuiesc conceptul literatură de plenară – o literatură care, într-o proporţie semnificativă, a preluat ficţional, cu promptitudine, directivele plenarelor CC al PCR şi ale liderilor propagandei – cu cel de „literatură de cincinal“; însă este adevărat că puncte de reper precum 1971, 1976 şi 1981 mi se par foarte tentante dintr-o anumită perspectivă.
Pentru a-l defini pe secretarul general al PCR în raport cu lumea scriitoricească, istoricul literar clujean Liviu Maliţa a operat cu sintagma (poate controversată şi eufemistică) „Ceauşescu, critic literar“. În acest text aş vrea să aduc o serie de completări; dincolo de exagerare, de forţare, Ceauşescu chiar vorbeşte ca un ideolog literar, circumscris unui spaţiu dictatorial, în faţa publicului „specializat“ (scriitori, istorici literari etc.). În 1976 – la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, din iunie – pare că acţionează ca un procuror literar, întocmind un rechizitoriu în 10 puncte care a vizat deficienţele, „neajunsurile“ grave ale literaturii.
Pentru ceea ce a urmat se poate face o comparaţie cu desfăşurările dintr-un tribunal, de-a lungul unui proces specific unui regim autoritar: a intervenit o „anchetă“, un proces, convocarea martorilor acuzării (protocroniştii – când nu au venit ei singuri cu reclamaţii şi pâri la partid şi la Ceauşescu –, dar şi scriitori îndatoraţi propagandei, cultului personalităţii). În 1981 a venit şi un verdict (politic): „sentinţa“ ceauşistă de blocare a alegerilor de la Uniunea Scriitorilor. Preşedintele USR a fost impus politic, din 1982 până în 1989, iar Ceauşescu – deşi a continuat să transmită mesaje Uniunii de profil – a evitat întrevederile cu mediul scriitoricesc.
Iunie 1976 este o bornă intermediară datorită (sau din cauza) cuvântării ţinute de N. Ceauşescu „cu privire la activitatea politico-ideologică şi cultural-educativă de formare a omului nou, constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ din 2 iunie 1976. Secretarul general a anticipat acest reper cronologic (iunie 1976), ca moment de bilanţ: la 24 septembrie 1975 Ceauşescu spunea cu ton de reproş, mai accentuat decât cu alte prilejuri, că:

Am vrea o literatură mai bună, deşi nu avem de ce să ne plângem. Literatura poate să joace un rol mai important în educaţia omului nou. Consiliul Culturii are tocmai sarcina de a acţiona în această direcţie. Ne gândim să pregătim o analiză a felului cum s-au înfăptuit hotărârile Plenarei din [3–5 noiembrie] 1971, să organizăm chiar la începutul anului viitor, un fel de congres al activiştilor din domeniul culturii de la comune până la cadrele superioare – câteva mii de oameni – în care să dezbatem problemele activităţii educative, măsurile ce urmează să fie luate în viitor.

La 2 iunie 1976 Ceauşescu a fost mult mai critic şi a reiterat o dorinţă mai veche, exprimată în termeni oarecum voalaţi, aceea ca fiecare scriitor să fie un propagandist al concepţiei revoluţionare (făcuse această aluzie încă de la 24 septembrie 1975). În expunerea pe care a susţinut-o la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste, din iunie 1976, Ceauşescu – transformat, cum sugeram, într-un soi de procuror literar – a prezentat de fapt un rechizitoriu în 10 puncte privind carenţele grave ale literaturii: 1. s-au înregistrat lipsuri mari în ceea ce priveşte orientarea creaţiei literar-artistice; 2. nu s-au abordat temele majore ale trecutului şi prezentului; 3. critica a încurajat lucrări cu caracter facil, care au tratat realitatea în mod superficial; 4. scriitorii au manifestat puţin interes faţă de problematica socială, faţă de conţinutul de idei; 5. critica literară nu a făcut o analiză obiectivă, ştiinţifică, a lucrărilor, mai ales a tendinţei lor sociale şi filozofice; 6. nu s-au evidenţiat prea multe lucrări de valoare remarcabilă, sub raportul profunzimii conţinutului şi al calităţii artistice; 7. critica nu a acordat atenţia necesară problemelor teoretice de bază ale esteticii marxiste, ale realismului revoluţionar; 8. valorificarea moştenirii literare a trecutului s-a făcut cu greşeli, prin elogierea fără discernământ a unor lucrări conţinând idei retrograde sau având o calitate artistică discutabilă, nereprezentativă pentru patrimoniul cultural; 9. în mai multe opere oamenii muncii nu se regăsesc – nici în personajele literare, nici în intrigile ţesute de scriitori; 10. autonomia esteticului este indezirabilă şi nocivă din punctul de vedere al conducerii partidului.
Tot acum, la acest congres, a fost anunţată o nouă „instituţie“, o formă de organizare numită Festivalul Naţional „Cântarea României“, care avea şi scopul nemărturisit al devalorizării condiţiei intelectualului profesionist. Un alt rol a fost acela de a promova ideologia oficială prin intermediul amatorismului artistic şi intelectual, prin ofensiva contra artei „neideologice“; prin încurajarea veleitarilor s-a urmărit şi compromiterea scriitorilor şi artiştilor nealiniaţi, neangajaţi politic, adepţi ai autonomiei esteticului.
Cum era nevoie de respectarea şi aplicarea recomandărilor sale pentru câmpul literar-artistic, la 14 iulie 1976, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a hotărât ca secretarul general al partidului să conducă direct Comisia ideologică de pe lângă Comitetul Central. N. Ceauşescu „sugerase“ încă de la începutul anilor 1970 ca deciziile importante privitoare la spaţiul cultural, uniuni de creaţie, planuri editoriale anuale etc. să fie aprobate, pe lângă Plenara CCES, şi de Biroul Comisiei ideologice al CC al PCR; aşa s-a întâmplat şi cu planul tematic editorial pe anul 1976, validat şi de Comisia ideologică. Tot Comisia ideologică a sugerat probabil adăugarea, pe lângă planurile editoriale anuale, şi a unui plan pe doi ani. Cu un astfel de plan s-a operat în 1979; dintr-o notă, datată 16 martie 1979, cu privire la structura tematică a planului editorial pe anii 1979-1980 aflăm de intervenţiile cenzoriale ale lui Ceauşescu şi ale CPEX: „în urma modificărilor efectuate potrivit indicaţiilor Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, au crescut cifrele la creaţia originală, roman şi literatură ştiinţifică, tehnică, diminuându-se corespunzător cifrele la literatură universală, critică, teorie şi istorie literară şi la artă [subl. n.]“ (Arhivele Naţionale, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 4/1979, f. 6). Probabil, critica literară era „pedepsită“ pentru nerespectarea întru totul a „indicaţiilor“ date în iunie 1976.
Teama lui Ceauşescu faţă de pericolul contagiunii (venită din Polonia Solidarităţii) s-a vădit la şedinţa cu activul de partid al Uniunii Scriitorilor din 13 octombrie 1980. Pentru Ceauşescu, faptul că preşedintele Uniunii Scriitorilor (fostul său ministru de externe, George Macovescu) nu a pus în practică toate sugestiile/ordinele sale a constituit o circumstanţă agravantă mai ales în contextul internaţional dominat de criza poloneză. Acesta a fost probabil impresia cu care a rămas şi în preajma Conferinţei Naţionale a Scriitorilor de la 1-3 iulie 1981. Macovescu nu a mai fost confirmat preşedinte al USR. 1981 era primul an al unui nou cincinal, iar bilanţul ideologic nu îl mulţumea pe Ceauşescu…