a19
– ILIE RAD: Vă mulţumim, domnule profesor! Am asistat la o autentică lecţie de viaţă, dacă vreţi foarte importantă, fiindcă marea majoritate a studenţilor sunt din anul I, la vârsta întrebărilor, a deciziilor pe care trebuie să le ia.
Cred că aţi avut, dragi studenţi, foarte multe lucruri de învăţat din ceea ce ne-a spus Domnul Profesor. Avem câteva întrebări, o să-l rog pe Domnul Profesor să ne răspundă la ele. Aţi văzut şi-n presă şi pe site-ul UBB – ca să folosesc o expresie care-i place domnului academician – că discuţia noastră s-a aşezat sub genericul Performanţa în critica literară. Dar întrebările nu vizează numai critica literară.
Domnule profesor, sunteţi considerat unul dintre cei mai importanţi critici literari din literatura română postbelică. V-aş ruga să ne spuneţi cum a apărut interesul dumneavoastră pentru critica literară, şi nu pentru altă disciplină.
– Da. Îmi daţi voie să stau jos? Eu însumi îmi respect vârsta.
Am ajuns la critica literară din întâmplare! Eu am crezut că voi face matematică. Îmi plăcea matematica foarte mult în liceu, un liceu „prescurtat“, trei serii succesive au făcut zece clase. Am plecat la facultate la 16 ani şi jumătate. Şi-n loc să vin la Cluj, ca toţi colegii mei de liceu, de la Sibiu, m-am dus la Bucureşti, că aşa mi-a venit mie. Eu credeam că fac matematică, dar am avut în ultima clasă de liceu un profesor de matematică completamente ramolit şi o profesoară de limba şi literatura română excepţională. Şi brusc am cârmit-o şi, stimulat mai degrabă de ea decât de domnul cu pricina, m-am apucat şi eu să scriu proză. Poezie am scris înainte, când eram puber, adolescent. Am scris la poezie… Le tot număram poeziile, îngrijorat că scriu mai puţine decât ale lui Vasile Alecsandri, în ediţia pe care o aveam eu acasă! După care am renunţat la poezie, pentru că mi-am dat seama că până la o anumită vârstă toţi copiii sunt poeţi. Nu şi eu! Şi m-am apucat de proză. Când am intrat la facultate, scriam proză, am şi arătat unora dintre profesorii mei, dar ei n-au fost deloc entuziasmaţi de proza mea. La sfârşitul facultăţii, la examenul de fine de an, am dat examen la literatură română cu George Ivaşcu. George Ivaşcu era atunci şef de catedră, profesor de literatură şi redactor-şef al revistei Contemporanul, din care făcuse cea mai bună revistă din România, între 1956 şi 1971. Cea mai bună revistă culturală. La examen, Ivaşcu ne-a dat la scris o temă foarte grea, şi anume o panoramă a poeziei române de după 1944. După 23 august 1944 mai exact. Ştiţi ce-a fost la 23 august, da? Aşa. De după „Eliberare“. Şi am făcut eu o schemă acolo. Citisem poezie, dar nu mă omorâsem. Mai ales că nici nu era bună, era ca vai de lume. Dar citisem. Şi-am făcut o schemă, care i-a plăcut foarte tare lui Ivaşcu, nu ştiu din ce motive, şi nu m-a mai chemat la oral. Adică m-a chemat, am tras biletul şi pe urmă, când să ies la răspuns, zice: „A, dumneata eşti? Gata, nu mai răspunzi!“ Şi mă uit la numărul biletului: mi-am dat seama că habar n-aveam, din cele trei subiecte unul nu-l ştiam deloc, unul aproximativ şi unul ceva mai bine. Ăla pe care nu-l ştiam deloc – singurul pe care-l ţiu minte – era să analizez poezia Rondelul dopului isteţ de Cicerone Theodorescu. Trebuie să ştiţi că a existat un poet pe care-l chema aşa, care a scris o poezie, între altele, intitulată Rondelul dopului isteţ! Habar n-aveam, n-o citisem, mă vedeam deja picat!… Pe vremea aia nu beam nimic şi mă gândeam: „Ce Dumnezeu, ce poate să fie dopul ăsta isteţ? Ce-ar putea să fie? Ăla de la şampanie, care sare? Cine bea şampanie pe vremea aia? Asta era o altă problemă, în… 1960-’61. În sfârşit. Şi Ivaşcu-mi spune să „trec pe la gazetă“. Eu habar n-aveam de Contemporanul, de… Zic: „La Gazeta literară?“ „Nu, domnule, la Contemporanul!“ A sărit în aer, gazeta era rivală. Actuala România literară. „Nu, domnule, la Contemporanul!“ M-am dus la Contemporanul, mi-a pus în faţă trei cărţi şi a zis: „Fă o recenzie despre ele, adu-mi-o peste câteva zile!“ Eu eram disperat, nu mai scrisesem decât un referat, pe vremea aia nu se făceau referate. Nu era moda!… Acum le zice „proiecte“! N-am înţeles de ce sunt proiecte şi nu referate. Şi m-am suit în tren şi m-am dus la Sibiu, la ai mei, şi am stat trei săptămâni ca să scriu recenzia. Şi m-am întors şi George Ivaşcu m-a întrebat: „Dumneata vrei să faci publicistică?“ Şi eu am zis: „Nu“. Şi zice: „Domnule, dar ai structura unui critic, domnule!“ Aoleu! Auzeam prima oară că aş avea aşa ceva, m-am şi speriat. Apoi Ivaşcu zice: „Data viitoare vii după o săptămână, nu mai vii după trei!“ Şi m-am dus după o săptămână. De frică, am citit într-o săptămână o carte şi am scris despre ea. După aia am ţinut-o aşa timp de 32 de ani, săptămână de săptămână. Aşa am devenit critic. A fost nu împotriva voinţei mele, dar oricum împotriva – ce să zic eu? – dorinţei mele. Eu voiam să fiu prozator, vroiam să fiu Breban, voiam să fiu Buzura!
– Vreau să spun, pentru o parte dintre studenţi, că după stagiul de cronicar literar la revista Contemporanul, Domnul Profesor Manolescu a trecut la România literară!
– Combinat au fost 32 de ani.
– Exact! Un foarte cunoscut critic şi eseist, sunt convins că aţi auzit de el, Alexandru Paleologu, a spus într-o confesiune că-n ultimii ani ai dictaturii ceauşiste – şi asta era desigur un elogiu indirect adus Domnului Profesor Manolescu –, în ultimii ani ai dictaturii, mulţi intelectuali cumpărau România literară numai ca să citească cronica lui Nicolae Manolescu. Şi întrebarea este: ce-a însemnat în viaţa dumneavoastră această activitate de cronicar literar?
– A devenit o meserie. Totuşi, 32 de ani, în fiecare săptămână, n-aveam sâmbătă, n-aveam duminică, nu eram nici de ziua a şaptea, nici de ziua a cincea, n-aveam concedii, scriam. Prima dată când am plecat în străinătate, am plecat în Germania şase săptămâni şi am lăsat şase cronici pe masa redactorului-şef de atunci de la Contemporanul, pentru perioada cât lipsesc. Pentru că îmi făceam datoria cu conştiinciozitate. A fost o meserie ca toate meseriile, care te obligă să te scoli dimineaţa la o anumită oră, să te-ntorci la altă oră şi să ai grijă în timpul ăsta unde, cine-ţi duce copiii la şcoală sau cine-i ia de la şcoală. O meserie, pur şi simplu o meserie. Sigur că am făcut-o cu plăcere. Faptul că Paleologu a putut să spună chestia asta nu se datorează neapărat meritelor mele. Nu, se explică prin două lucruri, aş spune eu, fără falsă modestie: odată continuităţii; faptului că – pot să mă laud cu asta, nu? Când te lauzi cu chestii cantitative e mai puţin compromiţător! – am avut cariera de cronicar literar cea mai lungă din istoria literaturii române. Niciun cronicar literar n-a ţinut-o săptămână de săptămână 32 de ani. Şi-a doua, am reuşit să nu fac compromisuri politice. Ştiţi că exista cenzură până la revoluţie, nu-i aşa? A existat în diferite forme, mai aprige sau mai tolerante, dar, de existat, a existat tot timpul. Dacă pica 26 ianuarie, nu scriai despre Eminescu, nu? Care împlinea şi el o vârstă cu câteva zile înainte, la 15 ianuarie! Scriai despre Ceauşescu, care împlinea o vârstă. N-am scris niciodată despre Ceauşescu, n-am scris niciodată despre treburile astea. Şi asta mi-a creat aşa, un fel de stimă din partea unora dintre colegii mei, mai ales cei pe care i-am lăudat. Cei pe care i-am criticat, ăia mă stimau mai puţin, fiindcă asta este, dacă vreţi, soarta criticului literar: să fie stimat numai de cei pe care îi laudă! Şi de-aia este obligaţia criticului să aibă grijă, să fie foarte atent pe cine laudă…, să nu laude scriitori proşti! Că-atuncea se bucură de stima proştilor. Şi nu-i bine. Trebuie să aibă grijă ca, atunci când laudă un scriitor, ăla să fie chiar bun.
– Domnul Profesor a devenit, după 1990, directorul revistei România literară, care este organul principal al Uniunii Scriitorilor. Şi-ntrebarea este: în condiţiile în care sunt foarte multe reviste literare şi unele de foarte slabă calitate, cum reuşiţi să păstraţi – în calitate, repet, de director – prestigiul acestei reviste, care nu face niciun fel de compromis în zona valorii? Adică realmente publică numai articole foarte valoroase. Care este secretul, dacă vreţi, al acestui prestigiu pe care-l menţineţi la România literară?
– În primul rând, această revistă nu o fac singur. O revistă se face în echipă, s-a făcut totdeauna în echipă, chiar şi pe vremea când eu eram redactor-şef adjunct, în anii ’70. Ivaşcu era director şi eram trei adjuncţi: poetul Ion Horea, care e aici acum, la Cluj, Gabriel Dimisianu, care s-a pensionat între timp, şi cu mine. Acum este o echipă nouă, o echipă mult mai tânără: Gabriel Chifu, foarte bun poet şi prozator, şi nu numai el, dar şi alţii… De exemplu, un tânăr profesor de la Universitatea din Bucureşti, de la Litere, Răzvan Voncu, pe care l-am adus chiar de curând. Deci revista se face în echipă.
În al doilea rând, din cauza răspândirii internetului şi a literaturii pe internet, care este complet necontrolată… Bine, acolo oricine vrea îşi spune părerea – ceea ce pentru mine este complet dezagreabil, mai ales că se face sub pseudonim, adică sub un nume de împrumut – se spune orice, uneori cu un limbaj vulgar, alteori… în fine… Acolo chiar nu contează valoarea. Şi într-un moment în care valoarea începe să conteze foarte puţin, oricine scrie şi publică este scriitor. Nu-i aşa? Eu încerc să rămân de modă veche şi să public în revistă numai scriitori adevăraţi. Sigur că nu sunt toţi geniali. Sigur că sunt şi poezii mai slabe. Chiar recent s-a întâmplat, legat de-o pagină, care mi-a scăpat din ochi. Când am citit-o, m-am speriat. Dar, una peste alta, experienţa noastră, a celor care facem reviste – Marta Petreu e aici de faţă, ea face Apostroful – ştim lucrul ăsta, l-am învăţat: nu trebuie să deschidem porţile foarte larg. Eu am publicat în 1986 o carte, O uşă abia întredeschisă.2 Nu se referea la asta. Dar orice uşă trebuie întredeschisă. Ca să nu intre oricine. Nu e ca la Junimea, intră cine vrea şi rămâne cine poate. Nu-nu-nu, că de rămas toţi pot să rămână. Ăsta este pericolul. Deci nu intră cine vrea. Intră cine vreau eu (nu eu personal, ci echipa mea). Am mers pe ideea de valoare. Nu există artă, dacă nu acceptăm principiul valorii. În alte discipline, ştiinţe etc. există alte măsuri. Nu poţi, în matematică, nu poţi să faci orice… O ecuaţie nu e o chestie facultativă, ca s-o rezolvi în felul tău. N-o rezolvi în felul tău. Acolo totul e foarte riguros. O teoremă, de pildă, dacă nu e demonstrată în toate cazurile, degeaba o demonstrez eu pentru două cazuri particulare. N-are nicio valoare. Şi n-o să ştim niciodată probabil cum a demonstrat Fermat3 celebra lui teoremă, deşi, după 300 de ani, a venit un matematician englez care a rezolvat-o, dar prin nişte matematici care nu existau pe vremea lui Fermat şi cu alte instrumente, cu alte mijloace. N-o să ştim probabil niciodată cum a rezolvat-o Fermat. Dar dacă el spune că a rezolvat-o, a rezolvat-o. Literatura e de multe ori considerată un domeniu aproximativ, relativ. Nu e adevărat. E foarte riguroasă. Poezia e un lucru riguros. Romanul e un lucru riguros. Nu e o glumă, adică nu… Critica literară trebuie să fie riguroasă. Asta nu înseamnă că trebuie să fie birocratică sau să fie îngheţată în nişte stereotipuri de gândire sau de expresie. Dar e o idee falsă că toată lumea poate să facă poezie. Nu poate toată lumea să facă poezie. Noi spunem: „Ce să facem, ca să răspândim lectura în marele public?“ Nu toată lumea trebuie să citească, domnule! Vă rog să mă credeţi, e o mare eroare asta. Lectura poate cauza tot felul de rele, nu? Doamne păzeşte! Aveam un coleg, poet, care spunea despre un alt poet: „Măi, ai văzut? De când citeşte, s-a prostit!“ Nu trebuia lăsat să citească. Câtă vreme… Dacă mă gândesc bine, eu văd asta şi acum. Sunt mulţi care s-au prostit fără să citească, dar mă rog, asta e altă categorie! Da. Deci asta este, nu merge cu aproximaţii. Şi am încercat în revistă, în măsura posibilităţilor, pentru că o revistă se face cu materialul clientului. Degeaba vreau eu să public numai genii. Nu pot, că nu sunt. Bagi materialul clientului. Te adaptezi. Mai faci şi câte-o concesie, că nu se poate altfel. Dar există o limită, sub care nu cobori, dacă chiar vrei să faci o revistă ca lumea.
– Domnule Profesor, dacă i-aţi întreba pe studenţii prezenţi de unde sunt, aţi vedea că mulţi provin din diferite oraşe, orăşele mai mici ale ţării, nu numai din Transilvania, în care există reviste literare. Întrebarea este: consideraţi că e bine că avem atât de multe reviste literare în ţară? Apropo de valoare şi de ce spuneaţi!
– Da, eu spun că e bine, chiar foarte bine. Înainte de război – asta era uimirea mea de când eram student şi după ce am terminat facultatea şi am început să mă uit prin presa culturală de dinainte –, uimirea mea era să constat că înainte de al Doilea Război Mondial în România mai în fiecare localitate cât de cât importantă exista o publicaţie sau o editură. La Brad de exemplu, la Gherla… Edituri cunoscute, reviste peste tot, în Moldova nenumărate reviste, aoleu! La Bacău nu mai vorbesc, dar nu numai la Bacău; la Vaslui, la Iaşi evident. Deci peste tot. Şi-acuma tendinţa este asta. Mişcarea asta de apariţie a unor publicaţii locale a început la mijlocul anilor ’60. Deci, odată cu venirea lui Ceauşescu la putere. A fost un moment în care el a avut nevoie de intelectuali, ca de-un fel de cârje. Să se sprijine un pic, că n-avea pe cine, că partidul nu-l cunoştea. Şi-atuncea ne-a lăsat un pic de libertate. Atunci au început să apară revistele. Atunci au reapărut sau au apărut prima dată reviste ca Ramuri la Craiova, Vatra la Târgu-Mureş, Orizont bănăţean la Timişoara, Iaşiul literar la Iaşi, Flacăra, Familia la Oradea, Ateneu la Bacău etc. Atunci au apărut sau au reapărut şi unele cu titluri tradiţionale, pe care le aveau încă din secolul XIX unele dintre ele. Până la revoluţie au apărut multe reviste, în număr totuşi limitat, controlat. Şi numai în marile oraşe. După revoluţie, când toate au devenit private, adică au început să fie scoase nu pe banii de la buget, ci pe banii celui care făcea revista sau putea să adune, ele sunt foarte multe. Şi eu spun că este foarte bine. Sigur că sunt şi reviste slabe, multe dintre ele nu sunt bune. Dar când ai o bază din asta foarte bogată, ai şi de unde alege. Soluţia nu e să apară mai puţine ca să fie bune, că tot proaste rămân. Procentul dintre alea proaste şi cele bune e cam acelaşi. Or, una peste alta, cu cât sunt mai multe, cu atât şansa ca unele dintre ele să fie foarte valoroase este importantă. Partea proastă este că, fiind scoase pe bani puţini şi în tiraj mic, ele nu ajung decât în şcoli. Nici măcar în biblioteci, pentru că bibliotecile nu mai au fond de achiziţie. Sunt unii dintre voi dintr-un oraş oarecare, unde probabil apar una-două reviste, dar n-aţi auzit de ele cât aţi fost acolo… Nu ştiu dacă în liceu se citesc revistele literare. Eu citeam revista Gazeta literară. Da, îmi amintesc că am trimis la redacţie un material, mi-a răspuns Eugen Jebeleanu, vai de mine. Poezie, bineînţeles. Şi prin scrisoare şi la poşta redacţiei. Motiv pentru care n-am putut să-l sufăr niciodată, pentru că a scris acolo: „Întâi termină şcoala şi după aia scrie!“ Şi eu am fost jignit: „Da’ de unde ştie el că eu sunt elev?“ L-am cunoscut personal, continuam să-l urăsc şi i-am şi spus-o drept: „Te urăsc de moarte, uite ce mi-ai făcut!“ Zice: „Şi nu era adevărat?“ Zic: „Ba da, era adevărat, dar la data aia nu ştiam asta!“
– Domnule Profesor, aţi fost mulţi ani ambasadorul României la UNESCO, la Paris. Cât de importantă este o ambasadă UNESCO pentru o ţară? Sau pentru cultura ei, mai bine zis. Vă rugăm să ne răspundeţi plecând de la experienţa dumneavoastră de ambasador!
– Pot să vă spun că în momentul de faţă – bănuiesc că ştiţi cu toţii –, România exportă din ce în ce mai puţine bunuri. Nu mai avem nici ARO de la Câmpulung, să trimitem maşini în Chile şi în America de Sud, nu mai avem nici la Slatina combinatul sau alt obiectiv industrial, nici nu ştiu pe unde. Nu mai exportăm mare lucru. Importăm în schimb totul, inclusiv legume, fructe, carne, unde am putea să ne descurcăm singuri foarte bine, dacă n-am lăsa pământurile nelucrate şi dacă nu deveneau toţi ţăranii… nu treceau toţi la oraş pe vremea lui Ceauşescu… Singurul lucru pe care l-am mai putea exporta este literatura şi arta valoroasă. Există nenumăraţi pictori de valoare şi mă refer la ei mai întâi pentru că ei nu au nevoie de traducere. Există apoi filme, aţi văzut ce succes au avut filmele româneşti din ultima generaţie de regizori, câte trofee au câştigat, la Cannes, la marile concursuri, la Berlin, deci toată lumea ani de zile s-a lovit de filme româneşti, de creaţia acestor foarte tineri regizori, foarte buni. Avem de asemenea scriitori foarte importanţi, că tot vorbim de Mircea Cărtărescu, un posibil candidat la Premiul Nobel. Chiar dacă n-are importanţă Premiul Nobel, se dă la toată lumea Premiul Nobel. Dacă vă uitaţi la istoria Premiului Nobel – a publicat Laurenţiu Ulici pe vremuri o carte despre laureaţii Nobel4 – o să vedeţi acolo scriitori de care nu se mai aude de pe vremea când au luat premiul. Au luat premiul, au plecat acasă şi acolo au rămas. Dar chiar aşa fiind şi cu toată problema traducerii, există şi Institutul Cultural Român, care a făcut mari eforturi, a tradus foarte mult, a făcut contracte în străinătate, cu traducători nativi din ţările… în limbile cu pricina, pentru că nu poţi traduce în franceză, de pildă, tu fiind chiar bun cunoscător, vorbitor de franceză în România. Un nativ traduce altfel. E altă limbă în acest moment în Franţa decât limba literară pe care am învăţat-o, pe care o învăţaţi la şcoală, pe care o citim, e cu totul altă limbă. Deci ne trebuie un traducător nativ… S-au găsit, s-au făcut şi asemenea traduceri. Toată problema este, cum vă daţi seama, de bani. Câtă vreme Guvernul României – care-o fi el – nu înţelege că merită să investeşti în cultură, pentru că, nu-i aşa, cultura aduce profit, nu a doua zi, nu a treia zi, dar aduce. Este una din cele mai extraordinare investiţii care se poate face. Câtă vreme Guvernul nu va înţelege chestia asta, nu vom avea suficiente ambasade peste hotare. Or, ce face UNESCO de fapt? Promovează produsele culturale româneşti, de patrimoniu sau de cultură vie, pe listele de patrimoniu ale UNESCO. Înseamnă că toată lumea aude de ele şi asta are efect economic instantaneu, vizibil în creşterea numărului de turişti. Sunt şi caraghioşi pe la noi, care vor să-i aducă osemintele lui Brâncuşi la Hobiţa.Vă daţi seama că una e să te duci la Paris şi să-i vezi mormântul lui Brâncuşi, să-i vezi atelierul, una e să te duci acolo, în buricul târgului, unde toată lumea îl ştie, alta e să te duci la Hobiţa. Şi când au venit unii cu acest proiect, eu le-am spus: „Mai bine reparaţi casa natală a lui Brâncuşi!“ Casa de la Hobiţa, care e o ruină. „Nu sunteţi în stare să faceţi casa aia, cu patru bârne şi trei şuruburi, nu? Şi vreţi să-i aduceţi osemintele aici. De ce să le aducem aici, în provincie, la noi, unde nu vine nimeni! Lăsaţi-le acolo, mai bine punem pe lista patrimoniului Complexul de la Târgu-Jiu.“ Pentru că nu poţi să înscrii opere ale artiştilor, vă daţi seama ce-ar fi, câte mii de nume ar fi acolo. Dar Complexul de la Târgu-Jiu poate fi pus. Da, dar pentru asta trebuie cineva să facă un dosar. Şi dosarul nu-l fac eu, ambasadorul, dosarul îl fac oameni de meserie. Şi ceea ce-am descoperit – am stat nouă ani la UNESCO –, am descoperit… că nu avem oameni care să facă dosare ca lumea. Avem Institut de Patrimoniu, avem Direcţie de Patrimoniu – am avut pe lângă Ministerul Culturii, acuma e pe lângă Guvern –, avem un patrimoniu de întreţinut, care se duce de râpă încet-încet. Şi nu mai ştim să facem dosare. E adevărat, sunt cam birocratice dosarele, recunosc. Cât de birocratic ar fi, tot se pot face. Nu, ideea multora e: „Ambasadorul UNESCO rezolvă…“ Ambasadorul UNESCO nu este decât un reprezentant al ţării şi nu face decât să paseze proiectul, dosarul, către autorităţile UNESCO, care îl aprobă. Atât şi nimic mai mult. Nu mă apuc eu să fac dosare, că nu mă pricep. Nu-s de meserie şi e greu, dacă trimiţi unul pe patrimoniu, nu e în stare să-ţi facă dosar pentru altceva. Deci nu e normal să fac eu dosare, ca ambasador… Da, asta cu făcutul… Noi nu suntem practici.
Aseară am avut un mic incident cu fostul vostru profesor… Nu ştiu dacă l-aţi apucat, a predat sau mai predă aici, Ion Pop, care a profitat de ocazie că erau de faţă ministrul culturii şi alţii, şi a sărit spunând că „este o datorie patriotică să punem pe lista UNESCO patrimoniul de la Roşia Montană, pentru a proteja Roşia Montană“. „Da, zic, e o datorie patriotică, dar e nevoie de dosar.“ „Nu mă interesează, trebuie pus pe listă.“ „Domnule, nu se poate fără dosar.“ Şi zic: „Nu te supăra, ţi-aduc aminte de gluma aia cu cel mai sărac dintre evrei, care i se tot ruga lui Dumnezeu, luni, marţi, miercuri, în fiecare zi şi zicea: «Dă-mi, Doamne, şi mie noroc, dă-mi, Doamne, să câştig măcar la loterie». Şi sâmbătă aude o voce: «Iţic, Iţic, dă-mi o şansă, joacă!» Aşa şi aicea: faceţi dosar şi după aia eu mă ocup de promovarea lui. Eu sau alt ambasador“. Cam asta se întâmplă, să zic aşa.
În rest, UNESCO e important pentru ca să te cunoască lumea. Noi putem trimite un ambasador pe bilaterală, cum se spune, care se ocupă de chestii economice, militare, se duce la aeroport şi-l aşteaptă pe ministrul de resort, când vine să se plimbe. Dar la UNESCO nu poţi să trimiţi decât o personalitate care să-şi facă numele cunoscut, pentru că altfel… Oricum, România nu-i băgată în seamă.
– Acum ambasador este domnul Adrian Cioroianu?
– Da, Cioroianu, foarte bine. Fost ministru de externe şi istoric cunoscut. Pentru că vedeţi şi la televizor. Vreau să vă spun că atunci când am vizitat 19 din 21 de ambasadori, membri în Comitetul Patrimoniului Mondial, pentru a promova dosarul Brâncuşi, am avut surpriza să aflu că cinci dintre ei nu auziseră de Brâncuşi! Vă daţi seama ce nivel e acolo? Erau, totuşi, ambasadori la UNESCO. Se presupune că ştiu cât de cât asta, mai ales că Brâncuşi e în Franţa, nu la Hobiţa. Numai că asta mi-a spulberat şi ultima iluzie, şi anume că Brâncuşi, Enescu, toată… Nu ne cunosc nici cu Brâncuşi şi Enescu, ce pretenţie mai aveţi să ne cunoască cu Mircea Cărtărescu? Avem scriitori complecşi, compleţi, care n-au a se plânge, care sunt foarte buni în poezie, foarte buni în proză, foarte buni în eseistică. Cum e Marta Petreu, de pildă. Scriitori de mare anvergură şi care n-au ratat niciun domeniu, nimic, asta este uluitor. Că avem poeţi foarte buni, care nu ştiu să scrie eseuri, sau critici care, dacă fac poezie, te urci pe pereţi, sau romancieri care, când încearcă câte-o poezie, ca Nicolae Breban… Am asistat la o scenă în care Nicolae Breban i-a citit lui Nichita Stănescu nişte poezii făcute de el. Nu erau rele. Erau bunicele. Nichita, care era un mare pungaş, a căzut în genunchi şi a zis: „Prietenul meu Niculae, eşti genial! În acest moment eu îmi rup poemul pe care am vrut să-l citesc în faţa ta, că mi-e ruşine!“ Şi eu am zis: „Nu, nu-l rupe, te rog să nu-l rupi, lasă-l pe el să-l rupă pe al lui!“ Şi Nichita ne-a citit atunci poemul Tocirea, cu soldatul care se scufundă în pământ. Genială. Şi atunci Nicolae Breban şi-a rupt poeziile. Şi zic: „Le mai are şi o să le publice“. Şi după revoluţie le-a publicat. Dar încă o dată: avem scriitori care ar putea să fie…
– Ce scriitor român credeţi că va lua Premiul Nobel?
– Nu pot să vă spun nimic, cine bate la fotbal sau din astea… Nu, nu-s bun deloc la pronosticuri!
– O ultimă întrebare: pe vremea când preşedinte al Societăţii – aşa se numea atunci, Societatea Scriitorilor Români – era Liviu Rebreanu, existau 230 de scriitori. Acuma Uniunea Scriitorilor din România are, dacă informaţia e corectă, 2300. Nu credeţi că sunt prea mulţi?
– Nu, nu neapărat. Oricum, baza de calcul e alta faţă de perioada respectivă. Sunt mult mai mulţi scriitori astăzi decât atunci. Ceea ce e firesc. Şi pe urmă, trebuie să vă gândiţi la un lucru, că Uniunea Scriitorilor nu este o asociaţie de elită. Este o asociaţie de breaslă, care are o componentă sindicală foarte importantă. Sunt oameni care, dacă n-ar fi membri ai Uniunii Scriitorilor şi n-ar avea indemnizaţie de merit sau supliment la pensie şi alte lucruri, ar muri de foame. USR este un fel de sindicat. Deseori rolul principal chiar ăsta este, sindical. Din păcate, în ultimii ani nu mai avem bani. Dăm ajutoare de înmormântare, la scriitori, rude… În USR se intră în funcţie de nişte criterii. Intrările se validează întâi local, în filiale, după aia la centru, unde avem o comisie de validare, pe criterii prevăzute în statut, atâtea cărţi, premii, dacă e cazul ş.a.m.d. Şi sigur că intră scriitori triaţi – deci nu e informaţie pură, e cunoştinţă –, dar care nu sunt neapărat toţi… Unde pui că mulţi dintre ei renunţă după aceea la scris. Dezamăgesc. Mai ales în generaţia 2000 sunt foarte multe dezamăgiri. Mulţi au început bine, unii foarte bine, după care s-a-ntâmplat ceva. Eu ştiu? Multe ispite de alt fel, traşi în toate părţile… E o mână de scriitori, de poeţi, prozatori din generaţia 2000, care a confirmat. O mână, atât. Restul, foarte mulţi, n-au confirmat sau au rămas la un nivel mijlociu. Ei trebuie să intre în Uniune şi au intrat, unii dintre ei au intrat cu o carte în loc de două sau trei câte prevede statutul, pentru că au luat Premiul Uniunii Scriitorilor pe cartea de debut şi asta a fost un motiv de promoţie, să zic aşa. L-am „ieftinit“ şi l-am băgat… L-am ieftinit la o carte. Da, asta e. Deci nu e, încă o dată, dacă aţi fi fost la una sau alta din galele noastre de poezie, cum am avut la Alba Iulia, la Ateneu, aţi fi văzut că din cei douăzeci, douăzeci şi ceva de poeţi care au citit acolo au fost unii absolut străluciţi, din toate generaţiile şi au fost şi unii care mie… Dacă aş fi putut să mă ascund în culise şi să nu stau pe scenă acolo să prezint, m-aş fi ascuns cu bucurie. Asta e.
– Ar mai fi multe întrebări, dar este 11,45, iar la 12,00 începe Marşul Lecturii, unde trebuie să fim prezenţi. Mulţumesc Domnului Profesor pentru conferinţa susţinută şi pentru răspunsul la întrebări, iar Dvs. vă mulţumesc pentru prezenţă!
Note
1. Domnul Nicolae Manolescu cumpărase într-adevăr, de la un chioşc de ziare de pe bd. Eroilor, trei ziare: Adevărul, Evenimentul zilei şi Gazeta sporturilor, pe care le avea pe masă.
2. Nicolae Manolescu, O uşă abia întredeschisă, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1986.
3. Pierre de Fermat (1601-1665) – „avocat, funcţionar public şi matematician francez, cunoscut pentru contribuţiile sale vaste în diferite domenii ale matematicii, precursor al calculului diferenţial, geometriei analitice şi calculului probabilităţilor. Lui Fermat îi este atribuit într-o măsură mai mică calculul modern, în special, pentru contribuţia sa referitoare la tangente şi punctele staţionare. Fermat este considerat de unii autori «părinte» al calculului diferenţial şi al teoriei numerelor. A avut contribuţii şi în geometria analitică şi probabilitate“. (Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_de_Fermat. Data accesării: 10 oct. 2015.)
4. Nobel contra Nobel, propuneri, prezentări şi antologie [de] Laurenţiu Ulici, vol. 1-2, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1988.
Transcriere, prezentare şi note de
Ilie Rad şi Andrea Nagy
Textul conferinţei şi al discuţiilor
a fost revizuit de autor.