a7

Fereastra prozatorului

Irina Petraş

          În numărul 5 al României literare, din 30 ianuarie 2015, apărea recenzia mea la Cenuşă în buzunare. Sandu o aşteptase răbdător (încă mai credea, tot mai firav, că timpul lui are răbdare…), nu voise să-i arăt textul înainte. Mi-a mulţumit, îi plăcuse, dar a adăugat, glumind, că a bârfit cu Muri (Ion Mureşan) că nu scrisesem nicăieri că e genial. I-am spus că nici nu cred că e „genial“, e un cuvânt atât de mare că sună a gol. Nu i se potriveşte. Mi se pare mult mai important că e un prozator foarte bun. Negustorul de poveşti, cum l-am numit, după un personaj al lui Tudor Dumitru Savu, a zâmbit în felul lui, cu ochii mijiţi: „Dacă spui tu…“ Ei, bine, da, spun.
Iată, o spun din nou la apariţia unei cărţi postume: Omul de la fereastră, roman cu anexe (Bistriţa: Editura Charmides, 2015, 262 pag.). A mai apărut tot acum o carte de poeme. Despre ea, altă dată. Omul de la fereastră susţine toate comentariile pe care le-am făcut de-a lungul anilor despre proza sa. În plus, ea le dă un chenar nou. Căci „romanul cu anexe“ este unul profund reflexiv, dus până în pragul eseului sociologic şi al analizei social-politice, fără a pierde ceva din frumuseţea frazei şi din melodia enunţului. E, parcă, şi mai evident aici că, deşi numărat nesmintit în primele rânduri ale optzeciştilor încă de la debut, descrierea lui Alexandru Vlad cu instrumente valabile pentru o anume secţiune din literatura vremii e mereu cu un rest mai mare decât în cazul celorlalte singurătăţi ale generaţiei sale; că e vorba mai degrabă de o asumare şi recunoaştere a coincidenţei existenţiale, de spaţiu şi timp, decât a celei de atitudine auctorială. Şi de data aceasta, e melancolic în sensul atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, drapând realitatea în cuvinte complicate, într-un ceremonial al rostirii pedant, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească. Apoi, imixtiunile plastice, întotdeauna neaşteptate expresii ale unui ezoterism bine întreţinut, mizează pe comparaţie cu ceva din gesticulaţia camilpetresciană, căci creează descriind („Pe lângă noi rula o vegetaţie compactă şi când aceasta se rupea vedeam dealuri cu alte tufe etajate. Pe intervalele dintre ele păşteau oi care se insinuau ca prin nişte vase comunicante. Cerul era traversat de nori subţiri, ca nişte brazde spulberate“; „Pădurea se vedea pe vârful dealului, de parcă s-ar fi revărsat de undeva de dincolo de culme şi ar fi încremenit în tentativa ei de-a aluneca spre vale“; „Versantul acesta de deal, orientat spre sud, era mai uscat, iarba devenise deja maronie, paiele ei subţiri se uscaseră şi abia se mai vedeau. Când bătea o pală de vânt părea că prin ea alergau vulpi“). O stranie excitaţie, misterioasă şi oarecum vag ameninţătoare, se transmite cititorului. Al. Vlad este un povestitor incomod la care cititorul admiră dezarmat melcul fastuos al limbajului, fiindu-i aproape cu neputinţă să se simtă cu totul în largul său. Personalitate fundamental cathoptrică, lasă într-o nesiguranţă incomodă persoana întâi, care se situează violent şi trufaş în centrul textului său, fără a uita să acumuleze dovezi ale prezenţei stăruitoare a persoanei a treia, cea străină, alta, cealaltă. O aglutinare de secvenţe tatonante, fiindcă naratorul său îşi joacă luciditatea lenos, aburit, ca prin „sticla de lampă“ a privirii aţintite înspre averea sonoră dinăuntru, reprodusă prin vocalizele cu lungi, alambicate pauze de respiraţie ale unui gurmet.
Istoria, ne spune încă o dată Al. Vlad, nu se învaţă din literatură, ci se înţelege. Ochiul atent şi „leneş“ (ca al pictorilor care văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc ignorând a treia dimensiune) al prozatorului vede lucrurile aşa cum sunt/cum erau, dar nu le închide sub formule de unică folosinţă („Privirile sunt expresive până la nuanţă, mai expresive decât va fi vreodată cuvântul. Prin priviri exprimi şi ceea ce nu-ţi permiţi prin cuvinte. Responsabilitatea descifrării îţi cade ţie, receptorul, privirea nu-şi dă cuvântul, nu va fi niciodată, să zicem aşa, probă la tribunal“). Avem de-a face, din nou, cu romanul în straturi al unei comunităţi pestriţe aflate într-o situaţie-limită, văzută acum din perspectiva unică a naratorului la persoana întâi, unul utilizând dezinvolt date biografice identificabile şi deschizându-le perspectiva cu adausuri bogat ficţionate. Transcriu aici, fără comentarii, câteva secvenţe semnificative pentru diagnosticul rostit tranşant în faţa simptomelor lumii, adesea şi cu amară ironie: „Eram tineretul delincvent, pentru că tinerii neangajaţi erau consideraţi automat delincvenţi. Percepusem viitorul pe care ni-l doream drept necomunist, aşteptam ca această construcţie permanent în echilibru precar să se prăbuşească, dar după comunism am constatat că viitorul se depărta, sau risca să se topească în prezent. […] După comunism viitorul n-a mai venit, a fost cel mult un prezent, alt provizorat. Eroismul nostru fusese lupta împotriva propriului viitor, aşa cum ni-l pregătise societatea“; „Voluptatea muncii în comun, nu-i nici o ironie cum nu era nici pe vremea aceea, căci simţeam un fel de voluptate în sincronizare, mulţumirea unei comuniuni de dinainte de diviziunea muncii. Nostalgia noastră pentru copilărie va fi pentru totdeauna inextricabil contaminată cu nostalgia pentru avântul pionieresc. […] Când viaţa a început să ne despartă, să ne trateze ca indivizi […] încrederea şi convingerea au început să scadă, lăsate de izbelişte. Înfrângerile sunt individuale“; „Cu timpul mi-am dat seama că aveam de acum două vieţi. Una rămasă în comunism, unde ne sunt amintirile, adolescenţa, iniţierile şi reflexele. Alta în democraţia improvizată care a urmat: în libertate şi sărăcie, instabilitate şi gălăgie, oportunităţi şi capcane care încă nu se înscriau în nici un sistem. […] În comunism fusesem obsedaţi de libertate şi democraţie. Când le-am găsit, ne ultragiază imperfecţiunea lor (lipsa lor de idealitate) şi a ajuns treptat să ne obsedeze trecutul cu libertatea lui modestă şi lipsită de responsabilităţi. Suntem ca nişte animale domesticite ajunse în codrul atât de râvnit şi constatând că nu se pot adapta. Dar lucrurile, totuşi, se schimbau în jur. A apărut iarăşi omul nou“.
De remarcat, aici, o stranie senzaţie testamentară. Toate enunţurile sunt scrise cu un ton de acum ori niciodată, cu alura de cuvinte pe patul morţii. Nu sunt macabre, dar sunt directe şi severe. Neiertătoare, fiindcă ultime. Se citeşte în Omul de la fereastră o discretă, profundă profesiune de credinţă. Vag, aburit, apoi tot mai limpede, Alexandru Vlad a ştiut de la început că menirea sa pe lume e aceea de martor, nu de actor principal. El stă la fereastra lumii („Iarăşi sunt la fereastră, stau uneori în geam de parcă mi-aş face o radiografie“; „Iarăşi stau la geam, doar că de data aceasta e un geam înalt de mansardă şi prin faţa mea curge Rinul“; „Mă văd o clipă în geamul fumuriu, mai am câţiva paşi până mă întâlnesc eu cu mine însumi ca într-o mult jinduită unitate a personalităţii“; „geamul meu de sus, veşnic deschis“), oarecum deoparte şi neangajat, şi înregistrează semnalmente, le aşază în compoziţii cu sens, le scoate în evidenţă accentele şi accidentele deopotrivă. E un roman al ultimilor ani de comunism şi al începutului tranziţiei prelungi româneşti, de comparat cu Provizorat, al Gabrielei Adameşteanu, cu Un om din Est, al lui Groşan, cu Replace all. Colcăiala, al lui Ioan Lăcustă, dar şi cu Întoarcerea tatălui risipitor al lui D. R. Popescu. Posomorala cu accente groteşti-hilare a orizontului politic, a tranziţiei cu lumea sa browniană e contracarată cu un tratament erotico-senzual. Totodată, subminând ori condimentând Politica respectiv Erosul, freamătă, insistent şi consistent, un al treilea element, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Personajele citesc enorm, au repere livreşti pentru gesturile lor, ascultă muzică, cu firescul recursului la o temelie existenţială, nu de umplutură, ci de esenţă, promiţând o recuperare a echilibrului romanesc şi existenţial deopotrivă.
„Cu Omul de la fereastră, Alexandru Vlad intră definitiv în clubul select al marilor prozatori români“, zice Ion Mureşan pe aripa cărţii. Subscriu. De acord şi cu Bedros Horasangian, care îl secondează pe Ion Mureşan pe aceeaşi aripă a copertei: „Este Simfonia IX a unui prozator român care a aşteptat îndelung să-şi găsească tema, ritmul scriiturii şi organizarea ideilor […] Oricum am aşeza literatura română, Alexandru Vlad va fi în primele rânduri“.