a13

O monografie Balotă

Florina Moldovan-Lircă

Membrii Cercului Literar de la Sibiu sunt astăzi nume de referinţă în literatura română, figuri creatoare de prim rang în poezie, proză şi teatru. Gruparea se individualizează, în plus, printr-o promoţie remarcabilă (a patra postmaioresciană) de critici literari, eseişti, gânditori şi teoreticieni. Unul dintre aceştia este Nicolae Balotă, figură majoră în cultura românească postbelică. Despre contribuţia sa la perpetuarea tradiţiei înalte a criticii literare româneşti scrie Carmen Elena Andrei, care debutează editorial cu volumul Nicolae Balotă şi literele române (publicat la Editura Academiei Române). Întâmplarea face însă ca apariţia în 2014 a cercetării să fie urmată la scurt timp de dispariţia eruditului eseist (în 20 august 2014). Lucrarea, substanţială prin însăşi funcţia ei exegetică, dobândeşte în condiţiile date şi un caracter omagial, încununând valoarea unei opere de anvergură, poate cea mai impresionantă ca întindere din cultura română a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Fascinată ea însăşi de natura prolifică a lui Nicolae Balotă, autoarea nu se lasă câtuşi de puţin descurajată de vastitatea materialului de studiu. Hotărârea de a-şi restrânge totuşi cercetarea la exerciţiul critico-eseistic al cerchistului (şi acela manifestat asupra literaturii autohtone) este însă justificată şi nu diminuează cu nimic înalta consideraţie pe care i-o poartă Operei.
De o lectură metodică, atentă la detalii şi totodată cuprinzătoare, beneficiază, astfel, pledoariile estetice din volumul Euphorion (1969), comentariile aplicate la operele unor poeţi şi prozatori (Urmuz, De la Ion la Ioanide: Prozatori români ai secolului XX, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, Opera lui Tudor Arghezi), dar şi publicistica axată pe o serie de teme şi preocupări diverse (portrete literare, eseuri despre „tezaurizarea spiritului ardelenesc“, texte privitoare la complexitatea unor fenomene culturale ş.a.). Tratate tematic în cinci mari capitole şi învestite cu o egală încărcătură valorică, menirea lor e (declară autoarea) de a-l plasa pe Nicolae Balotă „în primul contingent al criticii literare româneşti, acolo unde, în mod indiscutabil, îi este locul“ (p. 285).
Lansată de Balotă prin articolul Direcţia nouă în critica literară (apărut în Familia, 1967), critica „trans-estetică“ – cum a botezat-o Negoiţescu – face parte dintr-un program original de modernizare a limbajului critic, de racordare a culturii româneşti la tendinţele contemporaneităţii europene. Ideea unei noi paradigme critice înscrise pe coordonate filosofice este agreată de toţi cerchiştii, dar adevăratul promotor şi, poate, singurul practician al acestui tip de critică literară rămâne, până la urmă, Nicolae Balotă. Deschiderea spre valori complementare celei estetice, plăcerea sondării în fenomenul originar al unei opere, caracterul larg antropologic şi perspectiva hermeneutică a interpretării, nu mai puţin vocaţia speculaţiei intelectuale sunt, într-adevăr, notele definitorii ale efigiei sale aşa-zis critice.
Scrupulos reliefate de autoare în primul capitol, ele conţin un adevăr pe care aceasta nu pare însă dispusă să îl nuanţeze: Nicolae Balotă este un „spirit mai degrabă «hermeneutic» decât strict «critic»“ (Al. Cistelecan). O demonstrează predilecţia pentru adâncirea interpretării critice, în perspectiva unei „filosofii“, tendinţa de a îmbogăţi critica de judecată, bazată exclusiv pe criteriul gustului, prin introducerea unor criterii suplimentare de interpretare. Carmen Elena Andrei admite în mai multe locuri că cerchistului îi lipseşte atitudinea răspicat-valorizatoare în interpretarea literaturii, dar o asemenea însuşire este, în opinia sa, tocmai ceea ce face din el o „voce singulară“ a criticii româneşti: „i s-a reproşat uneori criticului că i-ar lipsi spiritul combativ, polemic, aparent necesar în întreprinderea critică. Da, este adevărat, din operele sale critice lipseşte «critica» aşa cum este ea denotată îndeobşte, dar aceasta pentru simplul motiv că Nicolae Balotă are o forma mentis total străină de pornirea atavică de a descoperi cu orice preţ micile imperfecţiuni ale scriiturii autorilor analizaţi“ (p. 284). Desigur că felul acesta de a face critică satisface dimensiunea vie a spiritului uman, eliberat din şabloane şi convenţii literare, dar are şi un cusur: în afara judecăţilor de valoare, transformă arta într-un teren otova, lipsit de trebuincioasele culmi literare.
Plecând de la premisa că „orice carte a lui Nicolae Balotă este o aventură spirituală, care necesită nu numai un antrenament şi un efort cognitiv de proporţii, dar, mai ales, abandonarea oricărei prejudecăţi privind forma sau conţinutul unui anumit tip de scriere şi acceptarea necondiţionată a unei lecţii de cultură şi spiritualitate de fiecare dată revelatoare şi irepetabilă“ (p. 284), autoarea întâmpină fiecare reprezentaţie eseistică în vederea stabilirii „coordonatelor pe care se plasează viziunea critică a lui Nicolae Balotă“ (p. 278). Aşa se face că, în cartea de faţă, se ocupă, mai întâi, de formaţia culturală şi filosofică a „criticului-eseist“, pe care o aşază nu numai în raza Cercului Literar de la Sibiu, ci şi în spaţiul mai larg al criticii postbelice de la noi. În continuare, salută călduros iniţiativa unei noi perspective de interpretare, pentru ca mai apoi, odată inventariate principalele linii de forţă ce compun eseistica lui Nicolae Balotă, să situeze „ars poetica“ lui în conştiinţa critică a contemporanilor. Simpatică, după cum singură declară, îi este în capitolele următoare metoda comparativă, focalizată pe raportarea creaţiei individuale la programul teoretic enunţat de autorul lui Euphorion. Conceptele critice şi viziunea interpretativă sunt verificate astfel în aplicaţii concrete, dedicate poeziei şi prozei, în general, lui Tudor Arghezi, Alexandru Philippide, Urmuz, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Ilarie Voronca şi Mihai Eminescu (fără să-i amintim pe prozatori), în particular.
E lesne de constatat că „infidelităţi“ mari între teorie şi practică nu-s de găsit în opera lui N. Balotă. Asta pentru că aplecarea spre meditaţie îl atrage spre operele care îi prilejuiesc formularea unei „filosofii“ despre artă sau care îi servesc perfect exemplificării unei „poetici“ personale deja configurate. Iată de ce, deşi puţin revelatoare în raport cu exegezele anterioare, amplele incursiuni în intimitatea originară a literaturii române suscită în destule rânduri impresia unor perspective noi şi originale. Una dintre ele – pe care exegeta n-a scăpat-o din vedere – ar fi situarea „în marea familie orfică a poeziei române“ a unor autori (altfel diferiţi) ca Tudor Arghezi, Al. Philippide, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, chiar Eminescu. De mare fineţe e şi studiul dedicat scrierilor lui Urmuz, valoros, pe de-o parte, prin ridicarea acestora la statutul de operă literară şi, pe de altă parte, prin situarea autorului între absurd şi avangardă. Admirabilă este, de asemenea, predispoziţia autorului pentru stabilirea unor înrudiri creatoare între literatura română şi cultura universală. Dar „poate cea mai grăitoare dovadă“ a unui „magisteriu critic“ superior rămâne, pentru Carmen Elena Andrei, natura „celestă“ a scrierilor lui N. Balotă:

Opera sa stă cu adevărat sub semnul inspiraţiei transcendente, chiar şi în acele domenii aparent atât de îndepărtate de filonul religios, cum ar fi critica literară. Cărturarul umanist priveşte panorama culturii umanităţii dintr-un loc privilegiat de unde i se deschid perspective nebănuite şi inaccesibile omului neiniţiat, oricât de instruit ar fi. (p. 286)

Capacitatea lui Nicolae Balotă de a contempla literatura de la mare altitudine ideatică este, într-adevăr, remarcabilă şi cu greu ar putea cineva să o conteste. Totuşi, nerodirea ei în practica românească a anilor şaizeci să nu vădească oare o lipsă de compatibilitate între actul critic cu deschidere axiologică şi realitatea literaturii, cu calităţile şi defectele ei?