a11

Un cerchist: Ioanichie Olteanu

Iulian Boldea

          Importanţa Cercului Literar de la Sibiu în ansamblul literaturii române este incontestabilă şi, în acelaşi timp, comparabilă, păstrând, fireşte, proporţiile, cu aceea a Junimii şi a cercului din jurul revistei Sburătorul. Acţiunea Manifestului şi a Revistei Cercului Literar a fost una modelatoare şi structurantă, prin opţiunile estetice cristalizate în paginile revistei, dar şi prin prestanţa estetică a operelor literare pe care cerchiştii le-au creat, ca reflexe mai mult sau mai puţin fidele ale unor astfel de opţiuni. În ansamblul poeziei promovate de reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu, Ioanichie Olteanu ocupă un loc aparte, distinct, chiar dacă poetul a fost, în general, mai degrabă ignorat de critica literară, decât aşezat în lumina cea mai favorabilă. Baladele pe care le scrie Ioanichie Olteanu, între care cele mai cunoscute sunt Balada înecaţilor, Balada soţului înşelat şi Păţania teologului cu arborele, se disting net, prin viziune, substanţă şi stil, de cele ale lui Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca sau Dominic Stanca.
Ioanichie Olteanu exploatează, cu rafinament, resursele umorului negru, ale unei fantezii mereu controlate de raţiune, în care grotescul şi carnavalescul se întretaie cu accente ale poeziei cotidianului de mai târziu. În Balada soţului înşelat, de pildă, regăsim unele accente argheziene din Flori de mucigai, prin valorificarea resurselor cuvântului frust, evocator şi concret, de o plasticitate incontestabilă. O atmosferă plasată între înscenarea ludică şi insertul narativ cu irizări carnavaleşti este conturată în această baladă în care dragostea, gelozia, remuşcarea abia simţită şi revelarea dimensiunilor profunde ale firii umane se concentrează în versuri eliptice, sugestive prin pregnanţă detaliului. Incipitul poemului ne pune de fapt în faţa deznodământului dramei geloziei şi a răzbunării care se joacă în versurile acestea suple şi abrupte totodată, marcate de inflexiuni ale suavităţii şi ale viziunii atroce, într-o alternanţă de planuri temporale, în care trecutul şi prezentul se întretaie, iar flashbackul e un procedeu privilegiat: „Aşa. S-a făcut. Acuma e bine:/ S-aprind o ţigare de foi./ Corpul ei fraged de doamnă subţire/ Doarme somnul sălciu între perne moi./ Pe gâtul mai alb decât varul/ lăsai urma degetelor cu pământ/ arse încă de jarul/ cărnii fără cuvânt./ N-ar fi rău să m-afund în fotoliu/ cu cizmele-ntinse jos pe covor,/ să cuget la acest defunct amor/ pentru care nu voi purta doliu./ Când a păşit întâi pragul/în casa părinţilor mei/ lăsai vânătoarea şi amicii de dragul/ surâsului, ochilor ei/ Stam ceasuri întregi lângă mâna/ Ce-mi ştergea de pe frunte ţărâna./ Printre holde şi codri am purtat-o să guste/ mireasma sângelui greu din strămoşi;/ între coapsele-i june şi robuste/ leagăn vedeam de copii sănătoşi“. Evident, între viziunea idilică a soţului şi statura moral-psihologică a soţiei se deschide o prăpastie. Sunt două lumi ce îşi dispută întâietatea, două mentalităţi, două viziuni contrastante: una a calmului, a căminului aşezat, a reculegerii terestre în faţa valorilor burgheze, cealaltă, a soţiei, desprinsă de planul terestru, tânjind după mistere şi reflexe ale necunoscutului situate dincolo de fenomenalitatea lumii. Femeia are, în această baladă, o aură de vrajă, de alienare şi de miraj oniric. Ea e străina care tulbură simţurile bărbatului, trăind jumătate în lumea prozaică, jumătate într-o realitate iluzorie, într-un perimetru al fanteziei mântuitoare. Pe de altă parte, femeia are, în acest fel, o statură existenţială marcată de impulsuri bovarice; universul familiar e învestit cu reflexe ale negativităţii, care se cer depăşite, transfigurate, prin detentă vizionară, spre altceva, spre spaţiul compensatoriu, miraculos al iubirii: „Înţeleptelor mele cuvinte/ ea zâmbea ca trezită din vis,/urmărind poate absentă în minte/ nu ştiu ce taină, pierdut paradis./ În ochii ei mari strălucea o lumină/ atât de ciudată, atât de străină…/ Cert e, femeia aceasta/ (mai târziu cu durere-mi spuneam)/ deşi o iubesc, nu-i nevasta/cuminte pe care-o doream./ În vreme ce eu mă trudesc pe ogoare/ şi umblu pădurile, biet, ea stă şi citeşte romanţuri uşoare/ sau scrie-n caietul secret“. Următoarea secvenţă poetică surprinde reflexele acelei iubiri ilicite ce va declanşa resorturile dramei casnice.
Ioanichie Olteanu notează toate nuanţele geloziei, toate tonalităţile afective ale iubirii înşelate, de la presentimentul respins de îndată la sugestia adulterului insinuată treptat, până la certitudinea instaurată fraudulos şi imperios în conştiinţa soţului înşelat („De-atunci luni vreo patru trecură/ şi aş fi uitat acest incident/ de n-ar fi avut o figură/ tot mai străină, mai tristă, un chip mai absent./ O vedeam ofilită pe zi ce trecea/ şi-n ochii-i pe altul vedeam./ Eu plecam dimineaţă săltând cu mai multă furie în şea/ şi seara foarte târziu mă-ntorceam./ Până ce azi când intrai în cămară/ la ea, îi zisei cu glas tunător:/ «Soţie, poamă dulce, poamă amară,/ am să te-nchid sub zăvor…»/ Şi tăcui speriat: ea zâmbea sfidător!/ În ochii ei mari ca-ntr-o limpede apă/văzui încă o dată pe acel dansator/ tot zâmbind ca şi ea, cu privirea şireată“). Scena uciderii soţiei infidele marchează o concentrare intensă a dramei ce se consumă sub privirea cititorului: „Înnebunit de necaz/ şi ars ca de flăcări, de fiere,/ îi pusei mâinile groase-n grumaz –/ muiere, perfidă muiere…/ Acum voi lăsa-o pe patu-i culcată/ mai albă, mai albă ca varul/ şi zâmbitor voi ieşi pe terasă/ unde m-aşteaptă notarul“.
O altă poezie semnificativă a lui Ioanichie Olteanu e Balada înecaţilor. Poem al morţii şi al resurecţiei, al extincţiei dizolvante în universul acvatic al mării şi al comuniunii cu eternitatea, Balada înecaţilor figurează un decor în care definitorii sunt, la început, imaginile dezmembrării, ale risipirii şi pierderii în imensitatea acvatică. Atmosfera dominantă e una de teatralitate macabră, de carnavalesc cu inervaţii livreşti, de recul sugestiv într-un univers delirant, cu formele şi culorile în continuă metamorfoză, ca într-un vis în care obiectele seamănă şi nu seamănă cu cele reale, integrându-se într-o sintaxă insolită a imaginarului, în care faţa şi reversul, înaltul şi josul, terestrul şi acvaticul, binele şi răul se află nu într-o iremediabilă antinomie, ci într-o conjuncţie revelatoare: „Aşa până când într-o zi de pe un vapor mare/ am fost aruncaţi şapte în mare, –/ trebuia să se recurgă la acest mijloc/ fiindcă nu mai era de mâncare./Disperaţi, valurile am despicat,/ dar probabil că până la fund am sucombat./ Nu ştiu cât a trecut de la acest accident –/ când ne-am revenit ne descompuneam lent;/câteva celule le împrumutasem ca hrană/ la vecini: nişte peşti luminoşi şi o actinie bălană./ Acum cu membrele în risipire/ stăm aici în mare fericire/ şi nu ştiu de ce (cel puţin mie) nu-mi pare deloc straniu/ că mi-a pătruns apă în craniu/ şi că mi se zăreşte prin carnea străvezie un femur/ extrem de alb şi pur./ Luna ne mai vizitează şi aci înaltă şi goală,/ dar mai mult ca o presimţire domoală,/ cu chipul ei tot aşa de ciudat şi livid/ irizat prin imperiul lichid“. Reculul în neant este însoţit de o stare de confort, de beatitudine chiar, de camuflare în adâncuri, în aşteptarea judecăţii celei de pe urmă, când corporalitatea va fi abandonată definitiv, iar sufletele înecaţilor se vor contopi cu înaltul: „Altfel o ducem bine. Aici putrezim în tăcere/ cu peştii morţi, cu algele ce nu mai au putere/ să se înalţe sus către cer/ să vâneze vreo corabie sau barem vreun corăbier […]. Aşteptăm însă toţi/ şapte şi câţi or mai fi pe departe, mateloţi,/ aventuri etc., o noapte mai supremă decât toate nopţile supreme/ când trâmbiţele cereşti or să ne  cheme;/ atunci ne-om aduna atomii împrăştiaţi în mare/ trăind clipe de grea frământare/ şi ne vom ridica balansându-ne lin/ să spargem suprafaţă tărâmului marin./Vom ieşi înalţi şi goi pe valuri/ şi vom pluti halucinaţi spre maluri./ Stelele, dându-şi seama de a clipei solemnitate/ ne-or lumina drumul imaculate,/ strălucind în bolta albastră/ ca să fie deplin extazul nostru/ şi-n liniştea nopţii pe valuri/ vom păşi halucinaţi spre ale cerului feerice maluri!“
Prin poemele sale, Ioanichie Olteanu se dovedeşte un reprezentant important al Cercului Literar de la Sibiu. Baladele sale se impun prin ţinuta spectaculară a viziunii, prin amploarea imagisticii de tulburătoare concreteţe şi, nu în ultimul rând, prin rafinamentul robust al versului, marcat deopotrivă de suavitate şi de materialitate grea, de mimetism şi de transfigurare.