a3
Exegeza totală
Ovidiu Pecican
Există – puţini la număr – câţiva exegeţi literari români a căror activitate pare dedicată unei singure opere literare, unui singur text. Chiar dacă pe Rodica Marian titlurile publicate o recomandă şi ca poetă, şi deşi pe cartea ei de vizită poate sta scris, fără a greşi, eminescologă, eu am motive să cred că autoarea este, înainte de toate, expertă în Luceafărul eminescian. „Lumile“ Luceafărului (1999), Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral (1999), Dicţionarul Luceafărului eminescian (2000; ediţie definitivă: 2007), CD-ul multimedia Luceafărul (2000), ca şi de curând apărutul volum de studii Luceafărul. Text poetic integral. Studii (Cluj-Napoca: Eikon, 2014, 272 p.) conturează persuasiv şi neobosit un areal de expertiză limitat cu severitate de rigorile pe care cercetătoarea şi le-a impus conştient. Totodată însă, aliniate celorlalte volume de autor în perimetrul eminescologiei – Luna şi sunetul cornului: Metafore obsedante la Eminescu (2003), Hermeneutica scrisului: Eminescu şi Blaga (2003), Identitate şi alteritate: Eminescu şi Blaga (2005) –, ele recomandă pe unul dintre cei mai importanţi specialişti în descifrarea producţiei literare şi a tiparelor scrisului poetului naţional de astăzi. Nouă contribuţii de mare importanţă într-un deceniu şi jumătate de activitate recomandă deja o autoritate exegetică făurită pe un tipar ce include descifrarea mecanismelor creaţiei, producerea capodoperei, „topoii“ dominanţi şi recurenţi, ca şi comparaţia cu cel mai important clasic al poeziei transilvane. Cu toate acestea, în ansamblul şantierului Rodicăi Marian preponderenţa o prezintă asiduităţile fertile din jurul Luceafărului, strălucitul şi enigmaticul poem răsărit din sugestiile fertile ale basmului cules de Kunisch.
Cum spuneam, nu mulţi savanţi actuali cheltuie ani din viaţă în lectura câtorva, mereu aceleaşi, pagini. O spun în cunoştinţă de cauză, întâmplându-se şi cu mine acelaşi fel de miraj ori poate pariu de a sacrifica seducţiei unui text de abia două-trei pagini decenii de viaţă activă. La mijloc trebuie să fie un tip special de seducţie, cel legat, probabil, de paradoxalul multum in parvum (de nu cumva chiar totum in parvum; înrudit şi el cu totum ex nihilo, prin urmare mărturisind, la extremă, fascinaţia creaţiei divine şi urmărirea ecourilor modelului Absolutului care creează). Alexandrinism cultural într-o cultură deocamdată prea tânără? Se poate. Dar el mărturiseşte, cred, şi un tip de vocaţie, şi o forţă imperioasă a literei – în orizonturile culturii talmudice un crez apropiat a condus la Cabală şi la perpetuarea religiozităţii şi practicilor hermeneutice legate de ea – care nu pot fi subestimate şi care ating numai un anume tipar omenesc, nu pe toate.
Scriu deci aceste rânduri, empatic, cu ideea că seria capodoperelor literaturii române vechi şi moderne merită sacrificii de acest fel, dar şi recompensează pentru ele prin intimitatea cu „lumi“ de mare amplitudine şi profunzime, chiar dacă, aparent, prizoniere ale unor petice aproape neglijabile de hârtie. Pornind cu începuturile, Rodica Marian a construit, în timp, cu răbdare, ceea ce ea numeşte textul integral al Luceafărului, asociind într-un soi de arbore genetic şi tematic (dar nici numai atât) toate schiţele premergătoare poemului definitivat, toate schijele care au sărit din trunchiul comun, căutările neresemnate ale poetului, versiunile şi chiar notaţiile fugare convergente cu poemul publicat antum. Cu alte cuvinte, atinsă de un duh al democraţiei lirice, ea crede cu tărie că nu putem paria pe o apoteoză şi un discernământ al creativităţii poetice, totul fiind mereu mai bun decât numai crema lirică, decât încununarea majoră a strădaniilor. Un asemenea crez îmi pare de relaţionat cu anumite declaraţii de principiu catalogate drept profesiuni filosofice de credinţă, precum cea că „marele text“ include toate textele, mari şi mici, scrise vreodată, de nu şi pe cele din increat. Lumea ca text pare să fie corolarul derridian (şi, de ce nu, cabalistic) al unui asemenea fel de abordare, capodopera extinzându-se, crescând, expandându-se dincolo de marginile recunoscute în mod tradiţional ale textului finisat şi finit. Ea, opera de excelenţă, pare acum fuzzy, o textură textuală, un cosmoid ce include atât soarele aşezat în centrul galaxiei, cât şi cometele, planetele autonome, rămăşiţele aflate în plină viteză de croazieră pe filele manuscriselor eminesciene, fie ele şi disparate. Ce este, până la urmă, Luceafărul? S-ar zice că este acel vertij al cosmosului literar care, alcătuindu-se şi manifestându-se treptat prin elanul creator mereu reluat de Eminescu, s-a manifestat amplu în varianta antumă apărută, dar s-a relevat la adevăratele sale dimensiuni, cu întreaga lui dinamică invizibilă, multă vreme după, ca urmare a studierii moştenirii manuscrise şi se va manifesta în continuare, producând mai mult decât o vibraţie empatic-estetică, ci şi un interes plural orientat: către poezie, către filosofie, către metaforă, către stil şi artă scriitoricească, spre viziunea metafizică de dincolo şi de dincoace de filosofie şi de religie, chiar dacă împărtăşind cu acestea o rădăcină comună. S-ar putea crede astfel că pentru Rodica Marian şi pentru cititorii ei, Luceafărul este Eminescu însuşi la cea mai înaltă cotă a realizării lui ca poet peren. Pentru a ajunge să se acceadă la această dimensiune, revelată hermeneutic, Rodica Marian a avut în minte un program clar: „prioritară – în intenţia mea – a fost descifrarea corectă a ceea ce spune textul, altfel spus, care este sensul textului, atât la nivelul de suprafaţă al unităţilor lui minimale, cât şi la cel de adâncime semantică“ (p. 8).
Stadiul exegezei poemului îndreptăţea o astfel de abordare ecumenică, comprehensivă: „Cel mai analizat text al literaturii române, poemul Luceafărul, n-a fost încă interpretat ca un text poetic integral, înglobând textul definitiv, manuscrise, variante, bineînţeles, într-o conexiune semantică, ierarhic şi temporal organizată“ (p. 66). Rezultă de aici postularea nevoii de a se părăsi exegeza subiectivă, „impresionistă“ în folosul uneia mai „obiective“, prin construirea „unei lecturi tematice şi referenţiale a Luceafărului prin implicarea tuturor versiunilor şi variantelor poemului“ (p. 67). În altă parte, se precizează că „Reinterpretarea Luceafărului propusă de mine are în intenţie, ca adecvare la sistemul corelaţiilor care face inteligibil întregul textual, o grilă semantică intrinsecă textului…“ (p. 70).
Caracterul inovativ al iniţiativei nu poate scăpa nimănui. Nu Luceafărul, ci constelaţia Luceafărului. Nu capodopera, ci drumul, procesul ce duce la capodoperă, cu totalitatea paşilor reconstituibili, unde versiunea finală este doar unul dintre momentele care creează valoarea de excepţie. Nu creativitatea critică înţeleasă ca elan inspirat şi ca fulguraţie intuitivă, ci ca efort savant, analitico-sintetic, de reconstrucţie, căutarea şi găsirea unui suport mai propice măsurătorilor obiectivizante ale unei critici poate mai puţin artistice, dar mai temeinice şi mai mulţumitoare. (În acest ultim sens, proximitatea pare să fie asigurată, la nivelul programului, de Adrian Marino, chiar dacă în alte direcţii vecinătatea declarată amiabil de autoare este cea cu spiritul lingvisticii integrale a lui Coşeriu.)
Frapant este că, prin marşul ei discret către un alt fel de acţiune critică, Rodica Marian se amplasează în proximitatea filosofării, deşi nu pare să o facă neapărat. Delimitările, alegerile şi chiar polemicile pe care, foarte urban, le poartă o conduc cumva în afara terenului obişnuit al zburdălniciilor criticii noastre. S-ar spune că aspiraţia exerciţiului critic, acum, a devenit, prin condeiul ei, ancorarea într-un orizont al metafizicii şi al speculaţiei cu temeiuri şi cu instrumente preluate din recuzite diverse, de sorginte filologică.
Nu încape îndoială că, în peisajul abundent al criticii foiletonistice, unde avangarda pare mereu să te dedici celor mai recente apariţii, distribuind verdicte de valoare la scenă deschisă, în formule gazetăreşti, efemere, inovaţia privirii scrutătoare întemeiate pe alianţa cu metodologii prestigioase şi recente din paleta filologică poate fi trecută lesne cu vederea, mai cu seamă dacă se aplică unui material deja catalogat, clasificat şi clasicizat, predestinat parcă muzeelor. Şi totuşi, prin edificiul critic ridicat pe seama Luceafărului, Rodica Marian exprimă un etos înnoitor şi semnificativ la nivelul culturii noastre actuale.