a14
Întâlnirile cu Ion Vartic
Nicolae Oprea
Îmi vine greu să cred că Ion Vartic, mereu ludic şi vivace (cel puţin la suprafaţă), intră de acum în familia septuagenarilor. L am cunoscut totuşi cu 45 de ani în urmă, în anul de iniţiere în Filologie din cadrul elevat al facultăţii clujene, fiind cel dintâi dascăl care m a determinat să deschid larg ochii minţii spre tainele textelor din Antichitate. Era, atunci, asistent la Catedra de literatură universală şi îi revenea, prin norma didactică, seminarul dedicat tragicilor greci. Apropiat de studenţi – nu doar prin etate, ci şi prin atitudinea realmente prietenească –, asistentul de 25 de ani aplica la seminarele ce deveneau, pe măsură ce înaintam în an, tot mai atractive metoda maieuticii socratice. Ne lăsa libertatea să ne desfăşurăm în voie opiniile de ucenici şi intervenea discret, dar oportun, în disputele uneori naive, prin întrebări şi sugestii iscusite. Aş putea spune că a fost primul universitar care mi a dezgrădit limitele pe calea formării şi dezvoltării spiritului analitic. Urmat în acest sens, la seminarul consacrat lui Eminescu, de fascinanta Ioana Em. Petrescu. De altfel, în acei ani, am beneficiat, norocos, de îndrumarea unei întregi pleiade de asistenţi universitari: regretaţii Ioana şi Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Muthu, Doina Curticăpeanu, Sergiu Pavel Dan, Ion Şeuleanu, prematur dispărutul Marian Papahagi ş.a.
A doua întâlnire admirabilă (ca să uzez de sintagma lui Anton Dumitriu) se petrece în ultimul an de facultate, în redacţia Echi¬nox ului, într un moment de răscruce al revistei. În toamna anului 1972, formaţia noastră redacţională rămăsese, prin jocul împrejurărilor, fără conducere universitară. Ion Pop trebuia să plece la Sorbona, iar redactorul şef adjunct Ion Cristoiu (responsabil cu ideologia!) se transferase la Viaţa studenţească. Aclimatizat mai înainte, la propunerea lui Jean Pop, cu atmosfera echinoxistă, Ion Vartic devine – de la nr. 10/octombrie 1972 – adjunctul unui redactor şef absent (deja plecase în Franţa). Vreo şapte numere de revistă le am realizat, aşadar, sub îndrumarea discret ocrotitoare a fostului nostru asistent de Universală/Comparată. Prietenos şi jucăuş ironic, acesta ne aproba încurajator toate proiectele, ne îngăduia să le dezvoltăm pe cont propriu, dar în solidaritate redacţională. Lucrurile nu s au schimbat prea mult când Ion Pop a fost înălţat la rangul de director (desigur, onorific), iar Marian Papahagi (abia întors din Italia) ajunge redactor şef, de la nr. 4/aprilie 1973. În acelaşi an, Ion Vartic pre debutează editorial cu o ediţie selectivă din eseurile filosofico lirice ale istoricului Vasile Pârvan (Memoriale), în seria „Restituiri“ a Editurii Dacia. Cu siguranţă, pro¬fesorul nostru Mircea Zaciu, coordonatorul colecţiei, nu i repartizase întâmplător această ediţie critică. Notele anexate demonstrează, dacă mai era nevoie, pregătirea temeinică în mitologia şi cultura Antichităţii greco latine a ipostaziatului istoric literar (cu alură de eseist). Afinitatea electivă cu subiectul „restituirii“ este evidenţiată de accentul pus pe valoarea de poet alexandrin a autorului Geticii („este şi un mare, unic poet, care a reactualizat stiluri şi viziuni antice“).
Debutul veritabil al eseistului comparatist se produce în 1977 cu Spectacol interior, o culegere de studii cu fundament analitic omogenizată tematic, în care Ion Vartic îşi divulgă înclinaţia spre spaţiul dramatic, abordând operele sau scriitorii (majoritatea nefiind dramaturgi) ce ilustrează teza teatralităţii. Comentariul critic vizează, prin urmare, opera dramatică văzută ca „spec¬tacol interior, unic“, şi nu transpunerea scenică, resimţită, în sens pirandellian, ca spectacol exterior. Altfel spus, hermeneutul distinge în operă nu oscilaţiile formei, ci tensiunea vieţii sau metamorfozele personajelor. Pe fondul analogiilor fecunde cu literatura antică, privirea critică pătrunzătoare e îndreptată acum spre modernitate, fie că este vorba de proza existenţialistă, de teatrul de idei sau de poezia manierist barocă. Astfel, comentariul urmăreşte repercusiunile teatrului antic la Camus, ideea de hybris la I. M. Sadoveanu, „schemele“ tragediei antice identificate în romanelor kaf¬kiene etc. „Speculaţiile eseistice“, cum le denumeşte cu modestie autorul, reprezintă demonstraţii originale asupra interferenţelor de teme şi motive descoperite la scriitori altfel incompatibili (Ibsen – Th. Mann, M. I. Caragiale – E. Bucuţa ş.a.), învederând reala înzestrare analitică a exegetului, dotat cu certe „intuiţii critice“ şi „revelaţii decisive“, ca să mă exprim în termenii preferaţi. Frazarea rafinată şi atitudinea simpatetică faţă de autorii sau personajele care îl fascinează se integrează organic într un sistem hermeneutic întemeiat pe comparatismul lax, vădind plăcerea speculaţiilor fructuoase, declanşate de premise inedite.
Epoca bezmetică a comunismului ne a îndepărtat ani buni (sau, mai degrabă, răi), fără să ne înstrăineze. Ne am reîntâlnit peste ani, după cotitura revoluţionară din decembrie ’89, într un cadru oficial, fiindcă Ion Vartic fusese numit subsecretar de stat la Ministerul Culturii. Spre mijlocul anilor ’90, când toate revistele literare ajunseseră la marginea prăpastiei, pe cale să dispară din cauza sistării subvenţiilor (ca şi acum!), pe când eram redactor şef la Calende, i am cerut audienţă pe această temă. Fiind pus în gardă cu farsele şi înscenările lui Vartic din vremea Echinox ului (legendară este farsa jucată lui Adrian Marino!), n am fost prea surprins când, odată intrat în vastul birou ministerial, l am găsit gol, fiindcă „oficialul“ se ascundea după uşă. Această predispoziţie spre înscenări ca formă de evadare din realitatea agrestă („caragialismul nostru psihodramatic“) este explicată de autorul însuşi pe la începutul cărţii sale întârziate despre Caragiale:
ajunsesem să vorbim între noi (cu Marian Papahagi) codificat, folosind tot felul de sintagme caragialiene. Jucând, caragialeşte, o serie de istorioare şi scenete mai mult sau mai puţin fantasmatice, nu numai că ne consumam o teatralitate spontană, ci ne exprimam faptul că, vrând nevrând, trăiam într o existenţă publică şi socială îmbibată, până la profunzimi, de imbecilitate, totalitarism, inerţie, birocraţie, filistinism. De jocul nostru s au contaminat rapid şi Mircea Zaciu şi Ion Pop, fie în vagabondajul nostru de „conjuraţi“ pe străzile Clujului, fie în întâlnirile de seară din casa profesorului de pe Bisericii Ortodoxe.
Ultima întâlnire cu valenţe simbolice se pare că am ratat o din pricina unor încurcături birocratice. Prin ’94, am proiectat împreună înscrierea mea la doctorat (pe care o tot amânasem, imun la titluri academice), urmând să devin primul doctor în filologie îndrumat de profesorul universitar Ion Vartic. N a fost să fie, întrucât aprobarea conducerii de doctorat a tot întârziat prin birourile ministeriale, aşa că am ajuns sub conducerea bonomului profesor Vasile Fanache (trecut în nefiinţă anul trecut; Dumnezeu să l odihnească!). Urma să fiu preluat de Vartic, în momentul când primea aprobarea oficială. Din motive pe care nu le am înţeles prea bine, transferul nu s a mai efectuat şi, ceva vreme, m am simţit vinovat din această cauză. Cum n am înţeles – şi nici n am încercat să caut explicaţii, respectându i discreţia – de ce a renunţat să mai scrie capitolul despre Ion D. Sîrbu din Dicţionarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, încât am ajuns să i iau, nemeritat, locul (fără a şti de substituire). Din excepţionalul Dosar consacrat lui Sîrbu în Apostrof, publicat editorial într o formă extinsă, cu titlul inspirat Scrisori către bunul Dumnezeu, am aflat că el trebuia să scrie despre prozatorul cu faimă postumă („Cerându i unele precizări pentru Dicţionarul scriitorilor români, Ion D. Sîrbu mi a trimis…“). Eu am fost „recuperat“ de Profesorul Zaciu în colectivul de colaboratori abia după ’89, cu propunerea de a scrie despre mai mulţi scriitori interzişi de cenzorii comunişti care au tergiversat apariţia dicţionarului. Oricum, pe temeiul pasiunii comune pentru opera exponenţilor Cercului Literar de la Sibiu – el înclinând spre Radu Stanca, iar eu spre Ion D. Sîrbu – s a cimentat o prietenie solidă, cred, dincolo de distanţa (surmontabilă) care ne separă în timp, spaţiu şi realizări. Cert este că ne am întâlnit mai des în anii din urmă, în comisiile de doctorat de la Cluj, cu subiecte alese de Vartic din sfera Cercului Literar de la Sibiu/Cluj (cum subliniază unul dintre doctorii de excepţie giraţi, Dan Damaschin).
Între timp, fără a se grăbi defel, Ion Vartic şi a concretizat o seamă de proiecte exegetice care dezvăluie treptat pasiunile comprimate de lectură. Începând cu Radu Stanca: Poezie şi teatru, de dinainte de ’89, continuând cu recuperarea tezei sale de doctorat din 1988 într o formulă dezvoltată (Ibsen şi „teatrul invizibil“, 1995) şi, în mileniul al treilea: Cioran naiv şi sentimental, Clanul Caragiale, Bulgakov şi secretul lui Koroviev. Adăugând la liniile de forţă ale discursului său înclinaţia polemică, în condiţiile iniţierii unor piste de lectură originile, judicios ar¬gumentate, criticul cu fibră eseistică se îndreaptă, cum se vede, spre scriitorii care îi trezesc interesul prin afinitate electivă. Reactualizarea lui I. L. Caragiale printr o citire/descifrare apă¬sat înnoitoare se înscrie, firesc, în proiectul unui critic literar ataşat de teatralitatea literaturii române şi universale. Noul exe¬get mută accentul dinspre histrionismul şi „pitorescul balcanic“ caragialesc spre condiţia scriitorului erudit, înzestrat cu o cultură temeinică şi bagaj filosofic pe măsură, reuşind prin modernitatea creaţiei sale (care anticipează şi inter¬textualitatea postmodernă) să depăşească canonul clasi¬cist. Printr o lec¬tură noncanonică, întemeiată pe analogii şi sugestii exploatate din perspectiva comparatismului, Ion Vartic şi a dobândit statutul de hermeneut al textului modern într o direcţie personală, în care morga universitară e retopită în creuzetul unui eseist empatic şi rafinat. Despre libertatea interpretării prin revelaţie, adecvată mi se pare opinia exprimată în Clanul Caragiale:
Iar în momentele lor de inspiraţie, hermeneuţii textelor pot descifra măcar fragmente din aceste revelaţii şi mesaje. Căci şi hermeneutica literară are legătură cu „metafizica interpretării“, şi ea conţine ceva din acea gratia interpretandi pe care o explică Moshe Idel, pornind de la Abélard, Gioacchino da Fiore şi diverşi cabalişti. Axiomatic, creatorul are harul de a primi o revelaţie, iar interpretul, harul de a o explica.
Fără îndoială, Ion Vartic a fost înzestrat cu acest har. Structura sa intelectuală, cu specificul mixturii afectiv ironice, îl conduce spre analogii speculative, cu incizii precise în textul analizat şi într o logică impecabilă a demonstraţiei.