a12

Suntem născuţi în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi

Elisabet Pop

          Mă întâlnesc la Cluj, la Simpozionul Camil Petrescu, cu profesorul Liviu Maliţa, care îmi propune, ştiind ce veche e prietenia mea cu profesorul Ion Vartic, să scriu ceva despre el. Unde? întreb. O să scoatem un volum omagial, în octombrie, de ziua lui, zice.
Ştiu, zic, suntem născuţi în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi şi ne gratulăm reciproc de ani de zile. Da’ câţi ani împlineşte?, întreb, sincer curioasă, fiindcă niciodată n am ştiut exact câţi are… 70, vine prompt răspunsul, iar eu mă mir atât de tare, încât par cu totul deplasată. Cum adică, sunteţi prieteni şi nu ştiai câţi ani împlineşte?
Ei bine, nu. Nu, pentru că mereu eram convinsă că între noi sunt mult mai mulţi ani, eu spunându i uneori, în glumă, că poate să mi zică tanti… Şi, la urma urmelor, când îl felicitam, la telefon, nu l întrebam ,,da’ câţi ani împlineşti, Dorule?“
Aşa e când oamenii se împrietenesc din tinereţe, vârsta nu i prea interesează…  Dar iată că vine şi timpul când, cu buletinele în faţă, trebuie să ne mărturisim vârsta reală, nu pe cea pe care o simţim…
La drept vorbind, după cât de tare i plac şi azi farsele, dom’ profesor, cum îl numeşte toată lumea (fiindcă el chiar e un profesor, şi încă unul extrem de sobru, la catedră), nu i dai mai mult de 28…
Ce să scriu eu despre el? Hai să povestesc (fiindcă rar am cunoscut oameni cărora să le placă atât de mult poveştile cum îi plac lui) cum ne am cunoscut, fiindcă şi aceste amintiri au hazul lor…
Şi doar nu e musai ca volumul omagial să fie plin doar de laude… academice.
Vor scrie alţii despre câtă carte ştie, despre cât de inteligent e, de serios, de conştiincios, de responsabil, despre felul unic în care se apleacă asupra unui text, despre cât de iscoditor e, cât scotoceşte în biografiile şi în operele scriitorilor, cu câtă aviditate le citeşte jurnalele şi scrisorile, cât de subtil şi de atent le analizează gândurile, cu câtă acribie cercetează un text, cum nu lasă, Doamne fereşte, vreo virgulă rătăcită sau cum nu uită să pună ghilimelele când începe un citat.
Eu voi povesti altceva… Voi sublinia, dacă reuşesc, cum pot convieţui în deplină înţelegere, într un profesor (un savant), umorul, ludicul farsa, jocul, cu sobrietatea, cu academismul, cu seriozitatea şi rigoarea, cu ştiinţa.
Cred că ne am cunoscut la Cluj, dar ne am împrietenit la Oradea, pe când Doru (coleg şi prieten cu Liana Cozea, una dintre prietenele noastre din Oradea, profesoară şi ea la Universitate) îşi făcea armata, vorba vine, la Casa Armatei, la Ioan Ţepelea, maior şi, mai ales, poet, istoric şi director, în anii aceia, al Casei Armatei. Anul exact nu l mai ţin minte… El l a luat sub oblăduirea sa şi îl ţinea în bibliotecă sau îi făcea „program de voie“, dându i liber să se plimbe prin oraş, pe la redacţia Familiei sau la teatru. La redacţie se întâlnea cu Radu Enescu, cu Tuţu Chirilă, cu Nicolae Balotă, cu Ovidiu Cotruş, cu Alexandru Andriţoiu, iar la teatru, cu Mircea Bradu şi cu mine. Nu cred că l a trimis de prea multe ori la… poligon, nici nu l vedeam pe Doru trăgând cu puşca… sau o fi tras, dar nu lua foc… şi nici în cine ştie ce misiuni… secrete militare. El venea la spectacole, dar, mai ales în biroul secretariatului literar. La o tacla… Am înţeles mai târziu de ce: acolo, în bucătăria, în culisele teatrului, acolo se plămădeau visele, proiectele, repertoriul, distribuţiile, repetiţiile, certurile, laudele ipocrite, sincerele invidii, intrigile (mă rog, unora li se par bârfe), acolo veneau actorii, regizorii, scenografii, criticii, acolo se vorbea despre piese, despre autori şi traducători, despre artişti, despre jocul scenic, despre valoarea artistică, acolo era mult mai interesant decât la premieră. Drumul, am înţeles, drumul, traseul către spectacol este, pentru mai toţi oamenii de teatru, infinit mai interesant decât… produsul final, adică spectacolul teatral. Cu alte cuvinte, CĂLĂTORIA…
Uneori vizitele lui la teatru căpătau un aer hazliu. Cum biroul nostru era în clădirea aflată peste drum de intrarea actorilor, iar eu s a întâmplat o dată să fiu sus, la director, m am trezit cu portarul care m a strigat: ,,Haideţi jos, Doamna Vetuţa, că v a venit soldatul!“ Soldatul (fiindcă era obligatoriu să poarte uniforma) era chiar Doru. Prilej de haz, desigur.
Când şi a isprăvit stagiul militar obligatoriu, Doru s a întors la Cluj, la Universitate. Unde mă invita deseori la examenele studenţilor de la Facultatea de Teatru, căci el era şi este încă profesor şi la Teatru, şi la Filologie. Mai predau atunci, acolo, regretata regizoare Sorana Coroamă, actorul Cornel Răileanu, actriţele Cristina Pardanschi, Miriam Cuibus, regizoarea Mona Chirilă Marian, regizorul Tudor Chirilă (de altfel, cu Sorana Coroamă şi cu Zoe Anghel Stanca, ca şi cu poetul Radu Stanca şi soţia lui, actriţa Doti Stanca, eram rude prin alianţă). De altfel, şi cu ceilalţi eram în relaţii de prietenie. Pe Cristina, de pildă, o cunoşteam din copilăria petrecută la Lipova, Tudor era şi este fiul lui Tuţu Chirilă, Mona era nora lui etc. Am fost de mai multe ori la Cluj, am văzut spectacolele de sfârşit de an, am participat uneori la dezbaterea lor. Acolo i am văzut, ca studenţi, remarcându i, pe Richard Balint sau pe Elena Ivanca, am şi scris foarte bine despre ei… Jucau, în Livada de vişini, pe Gaev şi, respectiv, pe Varia. Apoi, când Sorana Coroamă a făcut un D’ale carnavalului (Facultatea de Teatru în colaborare cu Teatrul din Oradea), i am văzut şi pe alţii (Ioan Isaiu, Adrian Matioc, Sorin Misirianţu, Monalisa Basarab, azi actori cunoscuţi cu toţii, la Cluj, la Sibiu etc.).
Odată am avut, cu Doru şi cu Ţepelea, o idee trăsnită, adică să invităm o mică trupă studenţească de la Cluj (studenţii lui Doru Vartic, desigur) la Oradea cu un spectacol, o comedie. În fruntea trupei era nimeni altul decât Ioan Gyuri Pascu, pe atunci student la Filologie. Am programat vreo patru reprezentaţii, toate într o singură zi, pe la şcoli, de la ora 12 până seara, când spectacolul avea loc la Casa Armatei. Să ne fi văzut cum alergam de la un liceu la altul, cu bruma de decor şi recuzită în spate, râzând de nebunia noastră. Spectacolul a avut mare succes, copiii au strâns şi ceva bănuţi, toată lumea era fericită. Seara, dom’ director Ţepelea ne a invitat pe toţi la cină, co¬piii m au declarat regina zilei (cred că în sinea lor au spus nebuna zilei), am râs mult şi a fost minunat.
Au urmat alte întâlniri, de data asta cu Ion Vartic ca director al Teatrului Naţional. Acum mă invita la premiere, la festivaluri, la simpozioane. Începusem să cunosc foarte bine teatrul clujean, să mă împrietenesc cu colegele de la secretariatul literar, azi foarte bune prietene, Roxana Croitoru şi Eugenia Sarvari. În anii dinaintea acestor peripluri, mă împrietenisem cu secretarii literari clujeni, cu regretatul Teohar Mihadaş, om de aleasă cultură şi disident cu ani grei de puşcărie la activ, cu Doru Ceuca şi, mai ales, cu Doina Modola (care într o vreme a fost consilier artistic), cu care eram prietenă din tinereţe, de când am început să lucrez în teatru.
Cu Mihai Măniuţiu şi Sandu Dabija m a împrietenit chiar Doru, în anii când cei doi erau foarte tineri (eu mereu credeam că toţi sunt de aceeaşi vârstă). De la mare i a pus şi pe ei să semneze ilustrata în care îmi scria ,,ameninţător“ că voi primi şi un colet cu zece piese de citit urgent. Ei au semnat, desigur, marşând pe spiritul ludic al amicului lor.
Printre prietenii clujeni s a numărat (pe unde o mai fi oare?) şi delicata Mariana Vartic.
Nu i vorbă că şi înainte, când erau directori scriitorul Constantin Cubleşan sau actorul Dorel Vişan, am fost adesea oaspetele lor, fiindcă, la drept vorbind, am fost în relaţii de bună prietenie şi cu el. De altfel, dacă mă gândesc bine, în toate teatrele din ţară am mulţi prieteni.
Din această perioadă, s o numesc perioada Vartic, voi duce cu mine până trăiesc amintiri minunate legate de cunoştinţa cu Vlad Mugur, cu de neuitatul spectacol Hamlet, apoi cu Andrei Şerban şi atelierele sale teatrale atât de extraordinare… Au fost ani teatrali, ca să zic aşa, bogaţi în evenimente de neuitat.
Cărţile lui au poposit şi pe biroul meu, cu dedicaţii foarte frumoase. Când a scris cartea despre teatrul lui Ibsen mi a pus o întrebare legată de „drama cu turn“, dar eu habar n aveam ce vrea să zică… În fine, m am apucat să aprofundez tema dată şi am scris un mic eseu intitulat Glose la Ibsen şi teatrul invizibil, publicat în revista UNU (nr. 8/1995) scoasă de Nelu Ţepelea. Iată ce scriam atunci:

Despre ,,drama cu turn“ Ion Vartic a emis supoziţii pline de interes, dar tot el ne mărturiseşte că, în ultima clipă (când cartea se afla în şpalturi), a descoperit, cu emoţia unui copil care şi a regăsit jucăria pierdută, dintr o mărturisire a lui Nicolae Balotă ce a vrut să spună I. Negoiţescu prin sintagma ,,drama cu turn“. Explicaţia, captivantă, ar fi că drama cu turn este o imagine răsfrântă, inversată: turnul, răsturnat ca un puţ, indică sondajul în profunzimile eului şi introspecţia lui dramatizată. Cu alte cuvinte enigma a fost dezlegată, drama cu turn nu este altceva decât echivalenţa figurativă a teatrului analitic.

Altă dată, Doru Vartic mi a dat temă de gândire, dar foarte serios, să încerc adică să continui povestea din Sub pecetea tainei a lui Mateiu Caragiale. Mi a şi dăruit cărticica apărută la Echinox, ediţie îngrijită de regretatul Marian Papahagi, cu… continuările scrise de Eugen Bălan şi Radu Albala şi cu o postfaţă scrisă de el. Am încercat eu ceva, dar am lăsat o baltă, iar el nu e omul să te piseze…
Un alt subiect drag nouă a fost Bulgakov. Doamna Galina Cernicova de la Timişoara, fosta mea profesoară, i a trimis, prin mine, câteva fotografii ale lui Bulgakov aduse de ea de la Moscova, unde, cu mulţi ani în urmă, a cunoscut o pe cea de a doua lui soţie. A fost plăcut surprins şi, peste ani, cînd au fost la Moscova, cu Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga, lui, cel puţin, trebuie să i fi trezit amintiri deosebite întâlnirea cu casa lui Bulgakov. Cartea Sadovaia 302 bis, apărută la Apostrof, stă mărturie…
De altfel, întâlnirea şi… împrietenirea mea cu Marta Petreu, care la început mi s a părut distantă şi puţin… cam prea rece pentru o poetă de talentul ei…, dar apoi am început s o cunosc şi să continuăm a ne… juca (e drept, într un fel inteligent), scriind tot felul de răspunsuri trăznite la întrebările unor anchete atât de original concepute de ea. Altele, în schimb foarte serioase.
Când a aflat cum l am cunoscut pe scriitorul I. D. Sîrbu, mi au luat, Doru cu Marta, scrisorile şi le au publicat în acel frumos volumaş intitulat Scrisori către bunul Dumnezeu. Când îmi aduc aminte cât de scrupulos le a citit şi le a reprodus, eu, care sunt mult mai superficială, am realizat ce înseamnă un om de ştiinţă, un filolog autentic. De atunci, din tot ce scrie, cum scrie, cum corectează, cât de responsabil se raportează la fiecare rând scris, înţeleg ce valoros este şi ce mândră pot fi că mi e prieten un astfel de om.
Poveştile lui Doru despre cele câteva luni (sau ani?) petrecute după ’90, împreună cu Marian Papahagi, la Ministerul Culturii, cu Ludovic Spiess ministru, unele de un comic irezistibil (un ministru artist care îşi pândea funcţionarii, colaboratorii, dacă întârzie la serviciu şi dacă semnează condica mi se părea ceva greu de crezut), apoi altele şi altele, legate întotdeauna de teatru, de literatură şi de cei care le slujesc sau numai le practică.
Au fost şi momente triste, cel de la înmormântarea profesorului Mircea Zaciu aici, la Oradea. Am fost acolo, atunci, în după amiaza aceea tristă, mulţi clujeni şi orădeni, foşti studenţi, colegi şi prieteni, întristaţi că Profesorul pleacă mult prea devreme…
I am ascultat cu atenţie, pe el şi pe Marta, când aveam prilejul (rar, ce i drept), vorbind despre Cioran, despre vizitele lor la el acasă, apoi am citit ce au scris… Ne am bucurat, atât eu, cât şi soţul meu (şi el prieten cu ei), de succesul excepţional al cărţilor celor doi, ale Martei şi ale lui Doru, de premii… O, câte gânduri şi sentimente, întrebări şi mirări am descoperit în cărţile de poezie ale Martei, dar mai ales în cartea, şi ea premiată cu cel mai important premiu naţional, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului.
          Cu soţul meu, „alchimistul“ cum îi place lui Doru să i spună, are discuţii mult mai serioase, legate, toate, de tainele alchimiei. Şi de filosofie. A gustat din plin o foarte simpatică greşeală a unui redactor care, copiind din Familia două articole, pentru a scoate o carte a lui Petre Ţuţea, n a observat că unul dintre cele două articole, alăturate, era semnat de Alexandru Pop. A apărut, aşadar, din greşeală, şi acel articol în cartea lui Ţuţea. Poanta e că cineva, un critic avizat, scriind despre carte, a spus că eseul cu pricina i a plăcut cel mai mult. La intervenţia lui Alexandru, cei în cauză şi au cerut scuze, dar ce mai puteau face? Iată însă că, undeva, în carte, într un alt eseu, Ţuţea îl cam ia peste picior pe „inginerul de la Oradea“ (care era chiar Alexandru), spunând că a scris ceva cu care el nu era, nu putea fi de acord. Nu dezvolt, să n o lungesc. Cu alte cuvinte, în aceeaşi carte în care un autor e luat puţin în tărbacă, în stilul bine-cunoscut al lui Petre Ţuţea, apare chiar eseul acestuia. Comic, nu?
Cu umorul lui bine cunoscut, Ion Vartic a scris atunci, în Apostrof, un mic articol vibrând, gâlgâind de umor, intitulat Ţuţea contra Ţuţea.
Ne mai leagă şi prietenia cu actriţa Doti Stanca şi câte şi mai câte…
Aproape nu trec prin Cluj să nu ne vedem, fie şi pentru un ceas, să bem o cafea sau un pahar de vin roşu şi să stăm de vorbă. Cu Doru, Marta şi câteodată şi cu Roxana şi Jeny…
Uneori ne scriem (aici şi Roxana şi Jeny îşi aduc contribuţia) sms uri pline de haz. Farsele îi plac lui Doru la nebunie. Într o vreme îmi trimitea scrisori semnate ba Paul Everac, ba Ecaterina Oproiu, spunând că vrea să mă sperie că mi scriu dramaturgii, că mi trimit piese sau mă reclamă la Minister că nu i joc…
În sms uri ne scrie tot felul de glume care mai de care mai hazlii, ba că ne aşteaptă la Aghireş în gară, ba că e la o cafenea la colţul din dreapta podului, la Huedin, şi ne aşteaptă cu cafele fierbinţi.
Sau cu televiziunea…  Asta când suntem deja pe tren…  Alteori ne trimite te miri unde, căci suntem aşteptaţi cu nerăbdare… dar noi ştim şi nu ne ducem… .
Se poate râde mult cu Doru Vartic, dar se şi poate, tot astfel, sta de vorbă foarte, foarte serios, despre multe. Dar despre ce oare nu se poate vorbi cu el? Îi plac şi poveştile de viaţă, vai cum îi mai plac… De aceea nu pierd ocazia să i povestesc, de câte ori am prilejul, poveşti de familie. Multe, câte ştiu şi mi aduc aminte… Despre bunicii mei din podgoriile Aradului (o dată a şi ajuns la via noastră!), despre bunicul care a murit pe front, în Italia, la doar 28 de ani, despre bunica mea care a rămas văduvă atât de tânără şi nu s a mai recăsătorit niciodată, crescându şi singură cele două copile, despre părinţii mei, despre alte multe poveşti din zona aceea bănăţeano transilvană, plină de povestitori…
Mă îndoiesc că prietenul meu Ion Vartic împlineşte 70 de ani. Nici nu cred, ştiu sigur că pentru mine el nu are vârstă. Sau are una foarte… tinerească (expresia aparţine fiului meu Flaviu, de când avea vreo 4 ani).
Menandru spune că prietenia se verifică precum focul verifică aurul… Aşa este. Prie¬tenia mea cu Ion Vartic a trecut demult proba focului…
LA MULŢI ANI, dragă Dorule, mulţi, fericiţi, cu sănătate! Şi, neapărat cu UMOR!