a9

Dosar Stalin: despre stalinism, moştenire leninistă şi dispute din postcomunism

Cristian Vasile

          Împlinirea a 60 de ani de la moartea lui Iosif Stalin, la 5 martie 2013, a prilejuit apariţia în presa online (pe platforma contributors.ro) a unui cuprinzător Dosar Stalin. Iniţiativa i a aparţinut lui Vladimir Tismăneanu, care a asociat la realizarea dosarului mai mulţi istorici şi politologi. Dintre aceştia s a remarcat îndeosebi Marius Stan, fost cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, institut care l a avut drept preşedinte al Consiliului ştiinţific – între 2010 şi 2012 – pe politologul româno american. Între cei doi s a forjat o amiciţie intelectuală, urmată de un dialog epistolar, care în bună măsură se vădesc într un volum apărut recent – Vladimir Tismăneanu, Marius Stan, Dosar Stalin: Genialissimul generalissim, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2014, 271 p.
Titlul este acoperitor, dar şi înşelător, pentru că nu este vorba doar despre un dosar Stalin sau doar de practici staliniste, ci şi – în egală măsură – despre Lenin, moştenirea leninistă, despre Marx şi influenţa lui intelectuală în postcomunism. În fine, este şi o carte care expune problema Răului, acoperind disputele intelectuale de astăzi, cu accent asupra cazului românesc, dar nu numai (este surprins şi peisajul contradictoriu al vieţii culturale şi ideologice din Polonia). Situaţia din Polonia este importantă din mai multe motive. Nu doar pentru însemnătatea Poloniei, a Solidarităţii, în căderea comunismului din Europa Centrală şi de Est, ci şi din motive ce ţin de biografia academică a autorilor, în speţă a lui Marius Stan, care în timpul realizării cărţii s a aflat pentru un stagiu de cercetare la Cracovia. De aici se şi deschid câteva direcţii tematice ale volumului: Nowa Huta, oraşul de tip stalinist (şi lipit în mod forţat de medievala Cracovie), fără biserici, în opoziţie cu oraşul tradiţional, catolic; rolul Bisericii Catolice, al muncitorilor în prăbuşirea sistemului comunist; arhitectura realist-socialistă versus arhitectura tradiţională etc.
Lucrarea este şi povestea a doi „aventurieri ai ideilor“; în aparenţă este o sintagmă depreciativă, sarcastică, fiind de altfel folosită iniţial pentru a l compromite pe unul dintre autori. Dar cei doi – cum se spune – au transformat porecla în renume şi acest aspect se vădeşte mai ales la nivel editorial: asocierea lor în proiectul History of Communism in Europe, revistă academică de prestigiu; traducerea volumului Diavolul în istorie: Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX (2013) şi acum această carte concepută împreună. Dosar Stalin… începe cu un dialog electronic între cei doi, cu replici consistente schimbate între Washington D.C. şi Cracovia. Urmează alte două secţiuni, de eseuri, analize, texte de tip necrolog. Cum anticipam, amândoi sunt concentraţi asupra acestor date, legate de moartea lui Stalin: 5 martie 1953 – 5 martie 2013. De fapt, aici este una dintre mizele cărţii: cum să ne raportăm adecvat la o comemorare, celebrare, aniversare. În plus, pentru cei doi provocarea supremă este de a da coerenţă, de a pune într un cadru armonios texte (apărute iniţial în contributors.ro, lapunkt.ro etc.) care sunt scrise cu o anumită ocazie – împlinirea unui număr de ani, a unei cifre rotunde, de la moartea lui Lenin, de la moartea Nataliei Gorbanevskaia, cunoscuta disidentă din spaţiul sovietic ş.a.m.d.
În al doilea rând, este cartea unor întrebări fundamentale – de ce nu a existat şi în România un marxism critic, dinamitard, de ce nu a existat o disidenţă precum în alte ţări ale blocului sovietic, mai ales din Europa Centrală. În fine, Dosar Stalin… este o lucrare polemică, un volum-pledoarie pentru partide, curente şi mişcări intelectuale democratice, moderate, lipsite de stridenţe şi de asocieri cu extremele; şi aici este cumva o distribuţie a rolurilor, o diviziune istoriografică şi politologică a muncii – fiecare dintre cei doi se ocupă cu predilecţie de tarele generaţiei care îi este mai apropiată ca vârstă (p. 28).
Dacă cititorul era poate familiarizat – în cazul lui Vladimir Tismăneanu – cu pasionalitatea stilului şi arta comparaţiei (vezi paralela I. D. Sîrbu Ignazio Silone, p. 25), descoperă acum şi un alt autor demn de atenţie: Marius Stan, talentat biograf, înzestrat cu o fină autoironie („funcţionez pe alocuri ca istoric“, p. 202) şi cu intuiţia asocierilor ingenioase, polihistor tânăr şi bun traducător de poezie (din Natalia Gorbanevskaia, de exemplu – p. 199).